Tuesday 7 July 2009

Ursul Mişu (II) sau ce s-a întamplat în noaptea următoare

Ne-am mai privit o data si ne-am luat ramas bun. Fiecare a plecat cu ideile celuilalt si cuvinte nerostite pe buze, multe cuvinte. Nu era loc si timp pentru toate. Continuam acum sa merg incet spre casa, cu plasa in mana, in care adunasem la repezeala resturile ursului de pe taraba. Venea ploaia si nu aveam chef sa ma ude, desi in alte circumstante as fi zabovit cu placere sa admir locurile, sa simt primii stropi cazandu-mi pe umeri si pe frunte, sa-mi intre in ochi sa-mi curga apoi pe obraji, pe buze, pe barbie. Apoi vantul starnit de nicaieri parca, sa ma impinga catre ziduri zorindu-ma nervos din calea lui. Sa-mi fie teama, dar sa gust emotia.
Nu, acum nu aveam de gand sa o fac, vroiam doar sa ajung acasa si sa ma odihnesc. Sa dorm mult si sa incerc sa uit. Nu voi manca nimic, nu voi vorbi cu nimeni la telefon. Il inchid, arunc pe undeva si telecomanda de la TV ca sa nu-mi vina idea de a-l deschide peste noapte daca nu voi reusi sa adorm.
O sa las deschisa usa la balcon, sa intre aer, desi e cam frig peste noapte, e toamna. Ma voi acoperi cu pledul si voi visa pe canapeaua mea de 60 cm. La veioza aprinsa, asa ...
Am sa incerc sa-l recompun pe Misu al meu, cum o fac mai mereu cu gandurile destramate peste zi.
Intotdeauna uit care este cheia de pe inel care deschide usa de la intrarea in bloc. Ma enervez cautand-o. Ce porcarie si este si intuneric. Prima este cheia de la masina, prea diferita ca sa o incurc, a doua este de la usa de apartament, una lunga si ciudata si ea imposibil de confundat. Apoi ar trebui sa fie cheia de aici de jos. Si nu este ! A patra ar fi cea de la vechiul apartament. A cincea de la curte adica de la poarta si ultimile doua de la vechiul apartament si ele, una de la intrarea in bloc, cealalta tot de la usa dar de sus. Si totusi ordinea nu mai este aceeiasi. Le iau de la celalalt capat sa le studiez pe intuneric, le pipai si in fine reusesc sa o gasesc in pozitia ei stiuta. Asta e, e mai subtire si alba. Hmmmm ... atunci nu era, acum este. La naiba cu ea !
Ma trantesc pe canapea cu Misu al meu alaturi. Am in nari inca mirosul oribil de pe casa scarilor venit de la ghena de gunoi. Cretinii astia de vis-a-vis lasa mereu usa deschisa cand isi arunca mizeriile. Macar de s-ar arunca si ei o data. O sa se aeriseasca pana la urma, e deschis la balcon, ma consolez. Scot cu grija din punga ursul si il studiez cu durere, cu regret. Ma doare. Imi este rusine de mine. As vrea sa plang dupa el. Imi zambeste, chiar imi zambeste. Oare simte durerea ?
Am gasit facturile in cutie, jos. Ar trebui sa le desfac, sa vad ce am de platit. Stiu, nu am inca bani, n-au intrat pe card. Lasa .... ma uit maine. Le arunc pe birou. Mai am chef de ceva ? Ma ridic cu greu si imi caut locul prin camera. Las aprinsa veioza de birou si telefonul pe vibratii. Ma duc sa ma spal si pe urma, mai vad eu.
Revin ceva mai bine dispus si cu chef de mancare. Caut ceva prin frigider. Am un iaurt la cutie mare, simplu. E bun. Nu mai vreau altceva.
Imi aduc aminte de Misu. Trebuie sa fac ceva. Imi termin iaurtul si incep sa-l cercetez. Adun vatelina destramata si o indes cu grija in cap si pe unde mai lipseste. Incet ursul meu incepe sa semene a ceea ce a fost o data. Imi trebuie un ac si o ata, la culoare ca sa nu se vada urat. Stiam ca am pe undeva printre maruntisurile din biblioteca o cutie cu ate si ace. O caut si o gasesc pana la urma. Pregatesc acul si incep sa cos cu grija. Capul e gata. E chiar frumos. S-a facut 12.00. Mi-e somn. O sa termin maine seara dupa ce vin de la munca. Il las pe Misu langa laptop, pe masa si ma intind pe cei 60 cm de canapea. Pe partea stanga cu privirea la ecranul televizorului. Imi las telefonul jos langa pat. Poate suna cineva, poate. Si castile. O sa ascult muzica spre dimineata. Imi place sa ascult muzica de la 4-5 cand nu sunt reclame imbecile si tot felul de stiri. Si mereu ma trezesc devreme. Ce sa fac o noapte intreaga, doar sa dorm ?
-Visez ?
-Da.
-Unde sunt ?
-Conteaza ?
-Ma gandeam, asa ca sa stiu.
-Poate vrei sa stii de ce esti aici, nu unde esti.
-Da.
-Misu, iti spune ceva ?
-He, Misu, e ursul meu, constiinta mea, trecutul meu, visele mele, el e totul.
-Deci va cunoasteti bine.
-Da, ne stim pentru ca traim unul in celalalt.
-De ce l-ai distrus ieri ?
Simt ca imi frig urechile si inima cauta sa-mi iasa din piept. Mi-e frica. Ce sa raspund, sa spun adevarul ?
-Nu l-am distrus.
-Si atunci de ce arata mutilat acum ?
-S-a distrus singur. Sau l-au distrus oamenii.
-Care oameni ? Misu e in tine.
-L-am abandonat.
-Asa. De ce ?
-Un moment de revolta, nu stiu.
-Impotriva ta ?
-Cred ca da.
-L-ai distrus.
-Stiu.
-Si ai incercat sa ascunzi asta.
-Da. Ce e de facut ?
-Poti repara.
-Cum ?
-Reconstituind trecutul, pas cu pas.
-Se poate astfel ?
-Poti incerca.
-Cum sa incep ?
-Adu-ti aminte de o intamplare din copilarie. Cauta sa aduci aici toate detaliile si sa afli de ce a fost posibila acea experienta. Incearca sa explici cum se putea evita. Si astfel Misu al tau va avea sansa sa se recompuna, de data aceasta intr-un mod fericit.
-Bine, incerc.
Prima mea incercare este poate legata de faptul ca eram mereu bolnav. Bunicul meu saracul, alerga noptile cu mine in brate pe la medici. Pe vremea aceea nu existau mijloacele de acum. Cand faceam febra si plangeam ma puneau in patul cel mare din prima camera si ma acopereau cu un cearceaf ud. Imi frecau talpile cu otet aromatic si imi dadeau un piramidon. Eu plangeam intr-una pentru ca ma durea o ureche. Ma agitam, zbieram dar nici nu eram in stare sa le spun ce ma doare. La un moment dat m-au asezat pe masa din bucatarie infasurat intr-o patura. Bunica imi facea tot felul de leacuri iar bunicul isi frangea mainile de ingrijorare. Mi-au pus un ulei cald in urechea care ma durea si m-au lasat sa cotrobai in sertarul mesei de la bucatarie. Acolo mereu se aflau lucruri interzise mie. Erau multe fleacuri pe care eu le consideram adevarate bijuterii: dopuri de pluta, un desfacator de conserve si unul de dopuri de pluta de la sticle. Era si un mecanism complicat de facut mucenici, apoi erau bomboanele de diferite culori pe care bunica le pazea de mine mereu. O cutie cu jeleuri ce avea pe capac pictata o papusa. O cutie cu chibrituri, servetele colorate, cutii mici colorate cu tot felul de maruntisuri folosite pe la bucatarie. Era si un mosor cu ata alba obtinuta prin desirarea sacilor de cartofi. Pe vremea aceea la magazinul Fortuna de pe Calea Victoriei de unde bunicu facea cumparaturi, se gaseau cartofi in saci de sfoara alba impletita. Daca aveai rabdare puteai sa desiri intergul sac obtinand un mosor destul de mare. Bunica folosea acel mosor pentru a lega tot felul de lucruri. Toamna lega borcanele cu muraturi, de exemplu. Eu daca prindeam cate un capat de ata imi gaseam de lucru imediat. Imi placea sa leg usa de un scaun astfel incat atunci cand cineva incerca sa o deschida, sa traga si scaunul dupa ea.
-Opreste-te un moment. Ce vezi acum ?
-O masa ?
-Da. Este o masa. Si pe ea ?



-Cred ca sunt cuburi. Din copilarie. Aveam un joc cu cuburi. Le adoram.


-Asa este. Povesteste si incearca sa potrivesti cuburile asa cum ti-ai fi dorit atunci sa iasa.
-Incerc.



Spre dimineata bunicul a luat hotararea sa ma duca la medic. Durerea si febra au mai cedat dar exista pericolul sa reapara. M-au infofolit ca un cocon si eu eram tare nemultumit. Imi era prea cald si ii bombaneam intr-una. Bunicu ma privea cu drag si imi dadea dreptate, dar tot ca el facea. Am pornit la drum. Am luat tramvalui 12 cred apoi altul si am mers undeva departe. Era o strada pustie, cu platani uriasi pe ambele trotuare. Pe o parte, un zid inalt de caramida rosie cu firide ornamentale dispuse din loc in loc. Ceva mai departe o cladire imbracata tot in caramida rosie. Avea aerul unui castel medieval. Am urcat undeva la un etaj superior, 3 poate 4. Acolo am gasit un hol ingust, intunecat, plin de lume agitata. Am asteptat o vreme si am fost invitati intr-un cabinet in cele din urma. Erau doua sau trei persoane imbracate in halate albe, sinistre. M-am speriat rau insa bunicu ma tinea strans si asta imi mai dadea putina speranta. M-au asezat pe un scaun si au inceput sa ma cerceteze. Ma durea urechea dreapta. O femeie nesuferita ma tinea in brate cu mainile infasurate astfel ca nu puteam face nicio miscare. Picioarele erau si ele prinse bine intre picioarele ei. O alta femeie mi-a introdus un obiect de metal in ureche ca o palnie si apoi a urmat o durere cumplita. Atunci am vazut un ac lung ce parea ca fusese introdus in ureche. Am urlat cat am putut. Nu mai retin ce s-a petrecut in continuare insa imi aduc aminte ca am primit o cescuta alba cu apa in care fusese zdrobit un comprimat. Cred ca era algocalmin, era foarte amar. Pe fundul cestii ramasesera din acea pastila mici bucati pe care mi-au spus sa le iau cu inca putina apa. Plangeam si inghiteam. Am retinut ca a fost apoi asezata alaturi de o alta cescuta pe o masa acoperita cu ceva inflorat, parea o fata de masa. Bunicul se agita pe langa mine si ma linistea spunandu-mi ca e doar o otita care va trece repede.
Cred ca a fost vorba de o punctie pentru a mi se elibera puroiul din spatele timpanului. Am plecat spre casa ceva mai linistit nebanuind ce ma astepta in zilele urmatoare. Pe reteta scria penicilina.
In timp ce imi dezvaluiam amintirile cuburile incepeau sa se miste cautandu-si rostul intr-un mozaic coerent. Am realizat la un moment dat ca in acel joc era Misu, ursul meu, prietenul meu.









-Cum ai fi vrut sa se intample de fapt ?
-Hmm ... as fi vrut sa nu ma doara urechea, sa nu ajung la doctor, sa nu ma infasoare cu atatea haine dimineata. As fi vrut sa am mereu acces la sertarul interzis de la masa din bucatarie. A fi vrut sa am mereu pe mana cutia cu jeleuri si toate minunile din acel sertar. As fi vrut ca bunicul meu sa nu se prapadeasca. Sa fie si acum alaturi de mine.

Misu ma privea acum linistit. Eram poate eu acel copil fericit stand cocotat pe masa din bucatarie si scotocind in sertarul interzis.
-Ai ocazia sa faci mai mult.
-Ce poate fi salvat acum ?
-Aproape orice. Incearca sa-ti amintesti cum a fost cand ai parasit acel loc minunat.
-A fost cumplit.
-Priveste cuburile si povesteste-mi tot.
Eram deja mutat cu parintii mei in noul pe atunci apartament de la etajul 10. De la ferestre puteam privi pana departe spre sud, ne mai existand nici un obstacol. Blocul nostru era ultima cladire de data recenta in zona. Urma pe drapta spre Giurgiu, cimitirul evreiesc si apoi un cartier case modeste – Prelungirea Ferentari. Puteam deslusi cu usurinta cladirile de la Magurele si reactorul nuclear, cladirea facultatii de fizica, padurile din jurul soselei de centura si chiar mai departe pana la comuna 30 decembrie. Seara admiram luminile care impodobeau soseaua pana la Jilava. Pe langa liziera padurii, la orizont, puteai urmari din cand in cand un sir miscator de lumini. Era trenul care facea legatura dintre Gara Progresul si comunele limitrofe Bucurestiului si ajungea pana la Giurgiu. Imi imaginam cum este sa te plimbi noaptea cu trenul. Mi se parea ceva extraordinar. Nu o facusem niciodata pana atunci. Nu banuiam ca peste ani voi merge atat de mult cu trenul noptile incat sa ma satur de aceasta experienta. Privind insa atunci de departe acel sarpe luminos ma infioram.
Asta era partea frumoasa a lucrurilor. In prima zi de scoala am pornit la drum pe o strada cu nume de capra. Nu stiam ca vigonia este o capra, o specie de lama de fapt si cred ca nimeni nu a avut curiozitatea sa afle si chiar ma gandesc cine a avut imaginatia de a da un asa nume unei strazi din Bucuresti. Tarziu, intr-o discutie nu mai stiu cu cine, am aflat ca este vorba de o capra care traieste prin America de Sud, prin zonele desertice inalte.


Eram stresat evident de tot ce vedeam la scoala. Nu eram obisnuit cu atatia copii in jur, deoarece in paradisul meu cu bunicii nu avusesem parte decat de 2-3 copii. Acolo erau sute, erau galagiosi si rai. Aveam in spinare un ghiozdan mare de piele de porc, de culoare maron inchisa. Arata oribil si era incomod. Alti copii parca aveau ghiozdane mai frumoase. Si asta a fost pentru mine un motiv de rusine timp de patru ani, pana am trecut la gimnaziu. In el aveam abecedarul si probabil un caiet sau doua si un penar de lemn care se inchidea cu un fel de zavor metalic subtire. In penar aveam strictul necesarm adica un creion, o guma si un stilou incarcat cu cerneala albastra. Aveam de asemenea o sugativa patrata. La acea vreme pixurile erau un lux, de fapt nici nu stiam ca ar exista asa ceva. Cred ca mai aveam si niste creioane colorate si o linie de lemn.
M-am asezat in ultima banca de pe randul de la perete. Singur si speriat. Priveam oarecum nedumerit la ceilalti care erau mai familiarizati cu atmosfera. A inceput prima lectie in care tovarasa invatatoare cu un nume hilar - Carligeanu, ne-a prezentat Abecedarul. Pe coperta interioara erau pictate albine. Eu aveam o experienta vasta cu ele deoarece copilarisem intr-o gradina imensa plina de insecte si fireste fusesem de nenumarate ori intepat de albine. Tovarasa invatatoare Carligeanu ne-a comparat cu albinutele desenate pe coperta interioara a abecedarului. Asta m-a facut sa-mi pun intrebarea ce naiba cautam eu acolo. Mi-am dat seama din prima zi ca nu voi fi prieten cu scoala niciodata.
-Cum ai fi vrut sa fie ?
-Imi doream in primul rand sa nu ma despart de bunici. Plecarea mea din acea gradina a fost un traumatism pe care niciodata nu l-am reparat. Apoi scoala care a fost un permanent motiv de inhibitie. Bataile pe care le primeam cu o linie triunghiulara de lemn aproape zilnic m-au indepartat de studiu, de dorinta de afirmare, de lucru in echipa. Ceea ce a ramas nealterat a fost simtul observarii, dorinta de a cerceta singur tot ce ma inconjoara, de a experimenta chiar pe mine, lucruri dureroase. Erau inclinatii capatate in primii ani de viata in gradina bunicilor. Acolo unde totul era posibil.




Ursul Misu a reaparut in fata mea recompus. Ma intrebam cine este acea paiata care ii sta alaturi si care pare ca se cearta cu el. Ursul Misu ma pazea de ea ? Poate. Mi s-a tot spus de catre oameni cu clarviziuni ca am noroc, in ciuda destinului meu sinuos. Oare Misu sa fie destinul meu, ocrotitorul ?
-Alt eveniment ?
-Au fost multe, legate direct sau indirect de Misu – idealul meu.
-Povesteste, ametesteca cuburile si lasa-le sa se reaseze dupa vorbele tale.
Eram inca la bunici si a venit vremea sa merg la gradinita. Era o cladire mica si foarte cocheta, exista si azi dar are alta destinatie. Avea una, maxim doua incaperi cu relativ putini copii. In camera in care am ajuns eu se aflau mai multe masute si scaune asezate in careu. Aveam un sort albastru si strampi albi. Mancarea o aveam in ghiozdanul alb pe care intr-o zi am reusit sa-l ratacesc. Cand a venit vremea pauzei de masa, nu l-am recunoscut. Era acolo, ma astepta trist. Aveam un mar si niste paine unsa cu unt si ceva bun alaturi. Imi placea enorm parizerul. Cand bunicu reusea sa prinda la o coada de multe ore o bucata de branza ori de parizer, era sarbatoare. Eu eram cel mai fericit.




Era o atmosfera foarte placuta. Copiii erau blanzi si eu reuseam sa fac ceea ce imi placea cel mai mult. Aveam plastilina si multe creioane colorate. Aveam pensule si culori, deci tot ceea ce era necesar pentru a crea un univers. In fiecare zi eram dus la gradinita de pe Soseaua Viilor iar bunicu isi continua drumul pana la gazaria de la Belu unde se aseza constiincios la coada cu caruciorul cu cele doua butoaie. Coada se termina in aproape o ora astfel incat avea timp sa se intoarca acasa si mai tarziu pe la 12 fara ceva sa ajunga sa ma ia de la gradinita. Mereu faceam cate un ocol fie prin parcul Carol fie pe la domnul Urzica sau pe la domnul Schvartz, croitorul de pantaloni. Alteori traversam soseaua pe la Cutitul de Argint si faceam o vizita in parcul Tineretului de unde adunam iarba pentru iepuri si pentru pasari.
Toamna aduceam multe castane si ghinde din parc. Ma jucam in fel ci chip cu ele si eram fericit.



-Ai fi vrut sa fie altfel ?
-Nu !
Imaginea lui Misu s-a recompus imediat asa cum il stiam de mic copil, un urs fericit intre jucariile lui.


-Mai este mult pana dimineata, povesteste ...
-Caut prin memorie.
Eu nu am covoare in casa. Le urasc. Imi plac uneori sa le privesc in vitrine dar nu le suport acasa. Ar putea fi o cauza a faptului ca dupa atatia ani in armata in cladirile careia nu existau covoare, m-am obinuit sa tropai ca un strut pe podele lustruite cazon. Dar poate fi si altceva. Uite, ce se intampla in copilarie.
S-a luat decizia pe cand incepusem clasa I sa fiu transferat la mama vitrega a tatalui meu. O femeie mutilata la un picior intr-un accident stupid, care se deplasa folosind un baston de lemn lacuit si prevazut cu un manson de cauciuc un varf. Isi rupsese femurul cu ocazia unei inmormantari a unei rude, cand a cazut de pe scara unui autobuz. Se chinuise multa vreme in carje apoi a ramas dependenta de baston. Un baston pe care il folosea la aplicarea corectiilor. Orice lucru care se petrecea in acea casa, bun sau rau trebuia sa aiba drept martor bastonul, cel care cadea pe spatele meu ca sa-mi aduca aminte unde sunt. Invitatia la masa se facea cu bastonul. Programul de invatat de dupa amiaza era insotit de baston. Si tot asa. Invatasem dupa un timp sa ma feresc astfel incat sa nu le primesc prea pe oase ci mai pe carne, sa mai amortizez socul loviturii. Dar tot durea. Unul dintre momentele obligatorii, zi de zi, era pieptanatul ciucurilor covoarelor persane din dormitor si din sufragerie. In sufragerie avea un persan mare si doua mai mici cu ciucuri foarte fini. Se lauda cu ele ca o costasera o avere si ca erau facute manual de nu stiu cine. Erau frumoase ce-i drept dar le uram. Ma supraveghea atent ca niciun fir sa nu fie asezat anapoda. Daca observa urme pe ei ma punea sa-i frec cu malai asezand sub ei o hartie alba. Si frecam usor pana cand se albeau apoi curatam exemplar locul. Urma pieptanatul si adunarea scamelor de pe covor pe care le faceam cocolos si le predam constiincios.






Nu aveam jucarii. Nu aveam voie. Puteam deranja ordinea lucrurilor si nu era permis. Afara nu ieseam pentru ca nu puteam fi supravegheat. Deci de la scoala, la ora 12.20 ajungeam insotit de doamna in baston. Ne opream la centrul de paine de unde luam fireste o paine de 3 lei, o franzela. Daca era necesar se faceau si alte cumparaturi la magazinele de peste drum. Ajungeam in casa si incepea programul. Eram obligat sa mananc totul fara discutii. Sa pieptan ciucurii de la covoare, sa fac temele pentru a doua zi si sa o ajut la activitatile din gospodarie. Avea gandaci in bucatarie si trebuia sa o ajut sa-i prinda. Nu era lucru usor dar am invata repede si aveam randament. Mai tarziu a facut rost de o otrava pe care o punea pe capacele din aluminiu de la sticlele de lapte impreuna cu ceva de mancare, paine sau resturi de carne. Erau asezate pe sub dulapul din bucatarie, sub aragaz si sub chiuveta. Urmaream zilnic acel ritual de verificare a capacelor si cadavrelor de lighioane. Aveam timp pentru mine dar nu aveam jucarii. Asa ca m-am apucat sa improvizez tot felul de jocuri si roluri din lucruri pe care le puteam atinge fara sa fiu pedepsit. De pilda, gasisem prin casa un dop de cauciuc. Mai aveam o guma patrata, mare, pe care o foloseam drept masina. Imi imaginam ca merg cu o masina urmand liniile de pe covor. Am avut si alte obiecte dar pe masura ce imi erau descoperite erau fireste si confiscate sub diferite pretexte. Guma de pilda a fost acuzata ca toceste prin frecare covorul. Confiscarea ei a fost insotita de cateva bastoane pe spate. Puteam sta unaori pe balcon si sa privesc. Era un privilegiu. Aveam si alte sarcini pe care le indeplineam cu placere chiar. De pilda sa ajut la intinderea rufelor la uscatorie. La o saptamana sau doua, venea o femeie foarte simpla, batrana si uscata ca o mumie, care ne calca rufele. O chema Leana, mamaia Leana. Avea multi ani, era adusa de spate, rupta de munca grea, cu o privire blanda si o voce placuta, linistitoare. Ma asezam alaturi si o priveam cum calca. Avea o tehnica impresionanta. Nu mai vazusem asa ceva. Calca totul, cearceafurile, fetele de perna, maieurile, camasile. Calcatul se facea in etape, lasand tesatura sa se raceasca pe anumite portiuni si era reluat apoi pentru impaturire. Camasile erau calcate intr-un mod extraordinar, iar spre sfarsit, dupa impaturire era potrivita o furculita pe piept spre nasturele de la gat, cu furca asezata in asa fel ca gulerul sa fie fortat sa stea ridicat. Dupa ce camasa era suficient de rece se indeparta furculita si se asezau in teancuri care apoi erau duse la sifonier. Ahh, sifonierul negru lacuit, imens, care trona in dormitor. Avea trei usi masive, iar pe interiorul uneia dintre ele agatase o sfoara cu zeci de martisoare primite de-a lungul timpului. Intre ele o pisica neagra si una alba, din sticla. Imi placeau enorm dar nu ma puteam atinge de ele. Erau obiecte interzise.
-Ce ti-ai fi dorit sa traiesti in locul acestei experiente ?
-Offf ... nu stiu cum ar fi fost mai bine. Stiu doar, lucru aflat mult mai tarziu, ca uneori bunicul venea dupa mine si privea minute in sir la cladirea in care ma aflam cu speranta ca ma va putea vedea. Niciodata nu a reusit. Pe patul de moarte mi-a povestit asta, era topit dupa mine, dar nu indraznea sa ceara voie sa ma vada.






-Mai ai amintiri ?
-Am multe, triste dar frumoase.
-Te ascult.
Trebuia sa fac peniciline. Facusem iar o viroza. Eram la bunici, in universul meu minunat. Era primavara dar pomii deja aveau multe frunze. In spatele curtii trona alaturi de gutui un visin imens. Sub el se afla cotetul gainilor si cel al iepurilor. Langa pom se aflau cate lemne sprjinite care imi dadeau posibilitatea de a ma cocota pe cotetul gainilor si de acolo in visin. Ma urcam pana in vraf de unde admiram vrabiile care isi facusera cuiburi in streasina casei vecine. Deseori ma intalneam in pom cu pui mai putin experimentati pe care uneori ii pacaleam si ii prindeam.
Trebuia sa fac zilnic injectiile cu penicilina. O doamna asistent pe care o chema Anisoara venea sa ma chinuie. Prezenta ei la poarta, chiar si atunci cand nu venea expres pentru mine, ma punea in stare de alerta si fugeam in varful visinului. Asa s-a intamplat si cand a trebuit sa ma intepe pe mine a nu stiu cat-a oara. S-a dus o negociere lunga si dificila pentru a ma da jos din pom de fiecare data.
Trezit de-a binelea mi-am pus castile pe urechi in asteptarea diminetii. Am promis ca nicio dimineata nu ma va prinde dormind.


-Cum trebuia sa fie ?
-Privind acum lucrurile as zice ca era mai bine sa fiu intepat cu penicilina decat sa ajung pe mana altora care ma bateau cu bastonul pe spinare sau cu linia triunghiulara la palme.
Dialogul nostru a continuat cred mult timp. Spre ora 4, ora la care creierul meu cerea muzica de dimineata am parasit visul. Ma aflam inca sub impresia celor traite in vis si am deschis ochii cu teama parca, sa nu parasesc atat de repede acea lume minunata. In fata ochilor s-a petrecut o ultima recompunere a lui Misu.