Zâmbetul unui măr

Merele au fost create ca să le mâncăm ori poate că noi am fost creaţi pentru ele.
Ele se pot mânca în pat, pe stradă, la calculator, se pot oferi sau cumpăra, se pot fura. Nu cred că ar fi un loc sau o ipostază care sa contravină consumării unui măr. Poţi să le mănânci când eşti fericit sau când eşti trist, când eşti bogat sau sărac.
Au forme rotunde, blânde. Sunt colorate galben-verzui, auriu până la roşu-închis deci au numai culori calde. Au câte o codiţă pe care unii o smulg înainte de a le mânca. Alţii o păstează rezultând un cotor cu codiţă care se aruncă sau se uită pe o masă, lângă un pat etc. Eu obişnuiesc să mănânc şi căsuţa pentru că îmi place amăreala lor.
Unii muşcă cu poftă din el şi uită de ceea ce se petrece în jur. Alţii privesc pe furiş la semeni lăsând impresia că nu ar vrea să împartă fructul cu nimeni.
Eu mănânc mărul în pat, seara. Unul, două, trei chiar patru, până mă satur. Se spune că dacă mănânci un măr seara înainte de culcare este foarte sănătos.
Şi încă ceva, când aveam 16-17 ani am fost pus într-o situaţie stranie. Ma aflam pe strada împreună cu o doamnă sosita din Grecia. Ea era o româncă plecată definitiv din ţară prin anii 70', fusesem vecini şi buni amici şi se întorsese în România în vizită la rude prin 1985 când atmosfera era foarte tensionată. Ne plimbam fara o tinta anume, când un miliţian ne-a oprit cerându-ne actele, aşa din nimic. Văzând că eu eram român iar ea grecoaică, deoarece se legitimase cu paşaportul, acesta a vrut să mă ia pe mine la întrebări de ce stau în preajma unei persoane străine. Atunci femeia a făcut un gest care pe mine m-a impresionat, iar pe miliţian l-a descumpănit în aşa măsură încât a plecat aproape imediat mormăind ceva în barbă. A scos din poşetă un măr şi i l-a oferit. Securistul a refuzat mărul, dar a plecat imediat.
De atunci si muşcat, un măr, întotdeauna îmi zâmbeşte.

Dictionar de termeni violeţi

Acum = însemnând că acum timpul curge în favoarea noastră
Atunci = însemnând timpul scurs în afara planetei
Ani (lumină) = pentru măsurat distanţele dintre planete (avem nevoie de planete)
Aparat foto = nelipsit din bagaj
Acumulatori = nişte baterii cu fitze
Apertură = ceva ce se măreşte când intrăm în beznă
Apus = momentul când se fac poze frumoase
Apropiere = consecinţa atracţiei electrostatice
Amintiri = nenumărate
Acceptare = trebuia să avem şi asta
Amar = poate fi şi plăcut dacă te obişnuieşti cu el
Aroma de cafea = un catalizator
Bine = o stare ciudată
Bilicol = e în geantă mereu
Bunăstare = mereu relativă dar merită căutată
Baterii = ce ne-am face fără ele ?
Concentrat = ceaiul, cafeaua ...
Clepsidra = ceva foarte îndepărtat, uitată în nisip, spartă
Cristal = un mineral care ne fascinează
Cristal violet = o substanţă organică
Clipă = unitate de măsură pentru timp, pentru vise etc.
Day dreaming = să visăm cu ochii deschişi
Durere = firesc, necesară
Durere de cap = adică o migrenă de 3-4 zile
Durere în coloană = se putea fără ?
Dune = un personaj, o stare, un loc
Dor = adica îmi lipseşte ceva ...
Enigme = mereu câte ceva de descoperit sau doar o mare enigmă
Elefanţi = înghiţiţi de şerpi boa
Enothera = un vis galben
Fundamental = şi nu esenţial
Fluturi = se găsesc în aer, pe flori dar îi avem şi în stomac (aceia se numesc fluturi de noapte)
Genţiane = flori, culori, trăiri
Gala = soţia lui Dali
Gene = cu ele transmitem informaţie genetică sau ne împodobesc ochii
Halat = alb
Hotel = deci o cameră de hotel şi un pat dublu
Hmmm ... = o replică atunci când nu ai ce să mai spui
Inimă = nelipsită, poate fi singură sau nu, prin ea trec toate
Intensitate = efect hipercrom sau hipocrom, dacă ne referim la culoare
ISO = sensibilitate (a se vedea şi "sensibilitate")
Ibuprofen = model de chiralitate, o moleculă (termen pentru cunoscători)
Joc = singura opţiune de luat în seamă
Km = aşa se măsoară distanţele (a se vedea şi litera A)
Kafka = un gândac mic speriat, o lume nebună, un proces şi o conştiinţă
Lumânare = un accesoriu pentru iluminat, fumul ei poate determina alergii
Măsură = în toate
Micul Prinţ = personajul din copilarie
Mângâiere = englezii îi zic "caresse", dar e mai mult de atât
Miere = lubrefiant
Nicăieri = pentru că se poate şi asta
Noapte = atunci când nu poţi să dormi
Nerăbdare = ne caracterizează
Organizare = ahh ce cuvânt !
Obiectiv = ceva ce se poate schimba oricând, mai luminos ori mai întunecat
Pictor = pentru un violet
Pensulă = obiect delicat, dedicat
Păpădie = o floare galbenă care ... (a se vedea Hmmm ...)
Paracetamol = o moleculă
Pisică = ceva ce stă pe gard şi mănâncă vrăbii
Q = quarci, adică aceia care dau sarcină fie ea şi fracţionară, neutronilor
Raţe pe lac = ca să încălzească atmosfera, să existe motive de discuţie
Răsărit = un altfel de apus
Răbdare = nu o putem stăpâni niciodată
Singurătate = şi ea necesară
Scarabeu = simbol
Simboluri = fără ele nu ne-am putea înţelege
Sensibilitate = ISO (credeaţi că aici veţi afla mai multe ? )
Sfârşit = inevitabil (dar orice sfărşit este un alt început)
Şoapte = limbaj criptat
Tandreţe = şi nu e vorba doar de mângâiere
Tinereţe = ce este aceea ?
Timp de expunere = un termen complicat referitor la cât ne este necesar să privim prin lentilă şi să captăm un zâmbet luminos
Timp de înjumătăţire = timpul în care bem jumătate din cafeaua făcută la ora 6 dimineaţa
Tacit = o modalitate de a rezolva lucrurile
Unde ? = o întrebare
Violet = singura lungime de undă acceptată, se măsoară în nanometri (nm) sau ...
Violet de genţiană = ceva ce pătează şi lasă amintiri din anii de studenţie
X = cromozomi
Ziua = perioada în care avem soare şi facem o mulţime de lucruri nefireşti
Y = cromozomii care fac distincţia
Www = pentru că aşa putem comunica

Într-o iarnă

Infinitezimale diluţii

Mă apropii de laborator calm, studiindu-mi paşii pe mozaicul impecabil lustruit de papucii bolnavilor. Obişnuiesc deseori să calc doar pe pătratele albe ale acestuia, temător de a calca pe negru, nu ştiu de ce. Mă forţez astfel să fac paşi mai mari şi deci mai rari ... E jocul meu de fiecare dimineaţă. Trec pe coridoarele lungi ale unui spital vechi, insalubru. Întorc mereu privirile pierdute ale unor pacienţi fără speranţă. Oare de ce se uită la mine ? Uneori arunc câte un ochi prin ferestrele uriaşe cu geamuri mătuite de vreme ale holurilor care dau spre o curte interioară, pustie la această oră. Este 7.00 fix. Salut plictisit femeile de serviciu şi asistentele deja nervoase.

Pătrund în laborator şi mă opresc puţin în dreptul uşii. Mă întâmpină de ani şi ani acelaşi peisaj cu sute de sticluţe de diferite culori pline cu tot felul de substanţe. Termeni în latină ori în greacă, cuvinte uitate de mult de limbajul curent, balanţe vechi patinate de timp. Rafturi pline cu enciclopedii şi farmacopei impresionante, cu cotoare rupte.
Pe perete am un ceas mecanic defect şi un calendar vechi de ani de zile. La ce-ar folosi ? Aici timpul a încremenit. Alaturi un barometru si un higrometru funcţionează impecabil.
Las geanta pe un scaun şi îmi iau de la capat acelaşi ritual zilnic. Îmi spăl mâinile cu apă rece şi săpun fin. Mă sterg încet cu tifon, îmi privesc mâinile atent şi venele uşor dilatate la mîna dreaptă pentru că am cărat servieta. Apoi cu tact le şterg cu spirt medicinal. Îmi pun halatul. Mai privesc o dată pe fereastră spre aleile curţii interioare. Câteva femei grase în halate albe împing cărucioarele cu mâncare. Este masa de dimineaţă. Mă întorc scârbit. Niciodată nu aş mânca aşa ceva. Două felii de pâine pe o farfurie de porţelan îngălbenit, o cană de inox de obicei fără toartă, cu ceai de cicoare şi cine ştie, poate azi chiar branză şi o roşie. De sărbători se dă cozonac.
Mă aşez la masa de lucru. Descopăr şi privesc cu interes poza ta. Am aşejat-o mai sus lângă o listă cu diluţii infinitezimale. Nu întâmplător.
Uite chiar azi avem diluţii infinitezimale de făcut pentru un pacient cu tuse seacă.
Studiez condica de aparat. Pare o listă lungă de termeni ciudaţi parcă adunţii din manuscrise medievale.
cina 5,
echinaceea 2,
malva 2,
cina compusă 4.
Îmi intorc privirea spre cele mai mici sticluţe brune ori albastru închis. Acolo se ţin cele mai tari otrăvuri. Întotdeauna otrăvurile tari se ţin în sticle mici. Ca şi oamenii răi în trupuri mici. Pe etichetele lor cerate cu parafină se înscriu numele în latină. Zeci poate sute de cuvinte şi expresii stranii pentru profani.
Îmi fixez privirea pe cele potrivite.
Dar mai zăbovesc puţin cu privirea la poza ta, o poză din profil. „Ce obraz frumos ai, o privire atentă, o suviţă de păr care îţi cade pe ureche, un cerecel discret în lob abia se întrezăreşte”. Părul tău ma fascinează. Ce oare are deosebit. Simt fiori în stomac ori de cîte ori te mângăi şi îmi trec degetele prin el.
Se ştie că femeile au mult aur în par, mult mai mult decât barbaţii, indiferent de culoarea lui. Poate aurul tău e cel care îmi trezeşte atâtea patimi, aurul care a luat minţile atâtor viteji de-a lungul timpului.
Revin cu mintea la ceea ce trebuie să fac: o diluţie infinitezimală. În ce constă: o picătură de otravă teribilă, atent aleasă o voi aduce într-un vas cu apă bine cântărită. Voi agita apoi uşor cu mişcări gândite. O picătură din acea soluţie o voi aduce în alt vas cu aceeiaşi apă pură. Şi pe aceasta o voi agita încarcând-o cu energie. De aici, o picătură o voi dilua ăn continuare cu apă repetând astfel operaţia de zeci de ori cu o migală bolnavă. În final voi obţine o soluţie ce va conţine doar urma, amprenta lasată de otravă in trecerea ei prin apa pură.
Soluţia ce poartă doar energia acelei teribile morţi, o voi da aceluia care are nevoie de ea.
Te privesc din nou şi mă gândesc la părul tău. Câte lucruri pot fi găsite în el. Precum inelele unui arbore secular ce-ţi povestesc anii parcurşi, şi buni şi răi, cu ploaie ori secetoşi, el, părul femeii, conţine toata istoria iubirilor ei, trădări, atingeri, priviri, suferinţe. Dar ca să-l citeşti trebuie să-l tai într-un ritual.
Nu l-ai mai vopsit şi acum câteva fire albe şi-au făcut timid apariţia vestind părăsirea adolescenţei. Mie îmi place aşa.
Mă opresc din lucru hotărât să mai visez.
Cafeaua de dimineaţă care umple camera şi te face să scoţi un picior de sub cearceaf şi asta îmi trezeşte un interes deosebit. Te privesc cum cu piciorul tău gol, precum o antenă de scarabeu cu care explorezi un deşert, mă cauţi. Dar nu te grăbeşti, eşti circumspectă nu cumva dintre faldurile cearceafului să apară vreo primejdie. Aşez cana pe noptieră şi mă apropii. Ştiu că nu vei alege cafeaua, ci sărutul meu. Mă aplec să-ţi sărut talpa. Un sărut, încă unul alături, şi încă unul. Îmi răspunzi mişcând din degete încet pe care le depărtezi uşor şi astepţi. Ţi le sărut pe rând, pe fiecare. Îmi întinzi şi celălalt picior pe care până mai adineauri doar îl bănuiam privind la perechea sa cum primeşte infinitezimale săruturi. La început temător, mai apoi hotărât, se intinde şi el alături primindu-şi răsplata pentru aşteptare.
Îţi privesc liniile tălpilor, fine urme într-un nisip. Cu degetul arătător mă joc cu ele, le urmăresc atent şi le sărut, iar tu tresari. Îţi analizez cu interes gleznele.
Te hotărăşti într-un târziu să apari de sub cearceaf.
-Cafeaua mea ?
-E acolo, frumoaso.
Îmi zâmbeşti. Îţi treci mână prin păr, acum foarte scurt şi ridici din sprâncene. Îţi aduci aminte de ceva, poate şi iar îmi zâmbeşti.
-Vrei cafeaua ?
-E fierbinte ?
-Da.
-Mai stăm, hai vino.
-Ne jucăm ?
-Cum ?
-Mmmm... aveai un inel de aur, unde e ?
-Acolo.
-Şi un fir de aţă unde găsesc ?
-Tot acolo.
-Bine, aşteaptă.
Rup un capat de aţă albă şi îl leg de inel. Mă aşez lângă ea şi ţinând de celalalt capăt firul, las inelul să se apropie de sânul ei stâng, chiar deasupra sfârcului. Neatingându-l acesta totuşi răspunde. Stau nemişcat privind firul şi inelul. Oare ce se va întâmpla ? Ne ţinem răsuflarea. Păi, nu se pot întampla decât două lucruri: ca pendulul format să se balanseze, ori să descrie o mişcare de rotaţie. Aşteptăm încordaţi.
Începe să se mişte fără a da de înţeles o mişcare anume. Apoi din ce în ce mai amplu, percepem o mişcare de pendulare.
-Şi ce înseamnă asta, măsoară timpul, bătăile inimii mele sau ce ?
-Nu tocmai. Aş zice că aidoma unui instrument fin intră în cadenţă cu muzica trupului tău. Măsoară şi traduce fiecare notă.
-Lucru mecanic ?
-Eşti ironică.
-Deformaţie profesională dragule, eu lucrez cu cifre, ai uitat. Bine spune-mi tu atunci ce este. Pune-l jos, hai să vedem ce face.
Mut pendulul deasupra muntelui Venus şi astept. Începe să descrie de data aceasta o mişcare circulară, progresiv mai amplă.
-Aici, de ce aşa ?
-Nu stiu. Ieri te sărutam patimaş acolo, ai uitat ?
Poate că aşezat acolo, sărutul a lăsat acea amprentă energetică, o informaţie, poate mai mult de atât. Iar acum prezenţa inelului, adus de la inimă, face ca energiile lor să descrie o mişcare nouă. O precesie Larmor.
-Ce este precesia Larmor ?
-O mişcare de rotaţie a unui vector datorată spinului nuclear al nucleelor atomilor.
-Şi la ce ajută asta ?
-Nu ajută, nu împiedică, urmează legi ale naturii.
Trupul poartă în cantităţi infinitezimale urmele tuturor atingerilor. Fiecare sărut aşezat de mine pe trupul tău rămâne acolo infinitezimal de-a pururi.
Lăsăm pendulul să se odihnească după atâtea căutari şi ne cuprindem pătimaş, ne căutam şi ne regăsim infinitezimal în toate. Ne iubim îndelung trăgând în piepturi infinitezimale arome de cafea fierbinte uitată pe noptieră.
Este 9 ceasul !
Deschid ochii şi îmi reiau infinitezimalele diluţii, dar cu gândul la mirosul tău infinitezimal.

Scrisoare

... Şi lungile noastre discuţii sunt acum uitate ? M-aş fi simţit bine să nu fi ajuns la această constatare. Gandurile mele trebuiau să aibă altă soartă. A avut dreptate cineva, "ce iubim cu toţii" mai uşor se risipeşte. Taina, cuvântul pe care îl iubesc atât de mult nu mai are sens. Simt că vraja dintre noi se risipeşte încet şi lasa loc unei realităţi crude: o luptă în care eu nu am definit un rol anume.

Ştii, oamenii sunt creaţi, programaţi să vadă orizontul. Dacă întorci un portret (şi nu întamplător ţi-am trimis mai devreme pe cele ale Galei lui Salvador Dali) observi că pierzi o serie de detalii. Şi te rog să o faci chiar, să le roteşti la stânga sau spre dreapta şi să cauţi lucrurile pierdute mai devreme. Cu siguranţă le vei regăsi, dar imaginea în ansamblu va avea poate detalii lipsă, la recompunerea ei. Dar asta n-ar fi prea rău. Mai află că privind o astfel de imagine răsturnată, în care şi orizontul se pierde, poţi afla detalii noi. Nici pe acestea nu le vei identifica ci le vei percepe ca schimbări mai mult sau mai puţin evidente. Ce paradox !
Privindu-te atunci la început şi acum, realizez că pierd pe măsura trecerii timpului anumite lucruri şi câstig altele dar nu le pot numi. Orizontul dispare şi el asa cum a pierit şi dune-violet. Oare să fi fost dune orizontul ? Atunci cine a fost ea, o fata-morgana alergând spre orizont. Acum cca. 20 de ani am desenat ceva. Eram încă elev în liceu şi îndrăgostit de himere. Era un orizont de neatins către care curgeau numeroase meridiane, axe de simetrie luate fiecare în parte. Undeva pe linia sa ultimă, un soare ireal, roşu, la apus sau la răsărit. Nimeni nu va şti vreodată. Iar într-un plan apropiat două trupuri împreunate într-un strigăt de disperare. Una cu axa sa de simetrie perpendiculară pe cea a axei de simetrie a celeilalte făpturi. Două fiinţe răsucite la 90 de grade dar împreunate dureros. Sau poate doar suprapuse, în planuri diferite ?
Ce durere mai mare să vezi ca nu există întrepătrundere ci doar o suprapunere.
Ţi-am mai trimis şi trei poze făcute săptămâna trecută. Una în care privesc orizontul şi soarele ireal. Apoi alta în care violetul ia forma unor fiinţe şi în cele din urmă o poiană. Un loc liniştit parcă lipsit de orizont, la asfinţit şi el.
Pot fi imagini împreunate sau doar suprapuse, rotite cu oricâte grade am vrea. Dar ele arată în fapt cât de diferite ne sunt speranţele.

Pisicile vin din spaţiu

Pisicile sunt fiinţe extraterestre, asa am visat o data de mult. Ele vin cu ajutorul unor nave spaţiale rudimentare sub forma unor ghemuri mici de blană adormite. Pe Terra când ating solul, ele se trezesc din cauza gălagiei făcute de noi oamenii, de poluare etc. Ies din capsulele spaţiale şi încep să mişune. Fiind obişnuite cu mângaierile, cu atenţia, îşi vor căuta rapid prieteni şi ocrotitori. Sunt multe primejdii. Dar nu toate au sansa de a găsi adăpost. Unele încep să-şi caute norocul sfindând soarta. Acestea se consideră unice, irepetabile. Şi aşa şi este, dar ... Ajunse să vadă această lume în agonie dintr-o perspectivă mai largă află că durerea lor se poate repeta la infinit cu alte mii şi mii de suflete-pisici venite de aiurea din spaţiul intergalactic. Şi cad pe gînduri. Oare nu era mai bine să rămână ghemuri de blană incă un timp, poate astfel planeta pământ ar avea timpul unei transformări, poate şansa le-ar fi oferit astfel un altfel de început, poate ...
Am fost învăţat să cred în aceasta, pisicile au nouă vieţi. M-am tot gândit dacă are legătură cu felul lor de a veni pe lume. Am avut în copilărie câteva pisici. Unele venite de prin maidane altele chiar născute acasa. Întotdeauna pisica mamă simţind apropierea naşterii îşi caută un loc bun, ferit de privirile tuturor. Eu fiind mic şi strecurându-mă uşor printre magaziile bunicului meu, reuşeam sa descopar mai intotdeauna acel loc. Era un loc magic, nu exagerez. Pentru acolo urma să se producă un eveniment extraordinar în copilaria mea, se năşteau pui de pisică. În nopţile ce precedau naşterea mă frământam negăsind uşor motive de a ieşi din când în când să urmăresc ce face pisica mamă. Întotdeauna aceasta dădea naştere pisoilor când eu nu eram acolo. Mă necăjeam rău pentru că îmi era frică pentru bietele suflete să nu păţească ceva. O dată am avut tentativa de a dormi cu ele între scândurile aşezate vertical după coteţul găinilor. Un loc foarte strâmt, incomod chiar pentru biata mâţă. Trăiam apoi fiecare mai mare ori mai mic eveniment din viaţa lor de familie. Mă bucuram pentru fiecare lucru întâmplat. Deşi bunicii ori părinţii nu mă lăsau să aduc picicile în casă uneori prinzând momente ale neatenţiei acestora furam din bucătărie mâncarea cea mai bună şi fugeam la pisici. Primeau astfel o răsplată pentru miile de mici bucurii pe care mi le ofereau, prin existenţa lor.
Căutam să aflu secretul pisicilor. Credeam sincer că ele nu mor niciodata şi asta pentru că până la acea dată nu văzusem încă niciuna murind. Trăiam într-un univers miraculos, lipsit de durere, de răutăţi. Nu ştiam că dincolo de gardul unei curţi imense, pline de flori există o lume nebună, că acolo, ca într-o arenă plină cu fiare în orice moment o pisică îşi ia rămas bun de la lume.
Crescând şi părăsind curtea bunicilor pentru totdeauna am învăţat ce înseamnă adevarata lume, însă undeva în sufletul meu a rămas ideea că pisicile ar avea nouă vieţi. De ce nouă, un numeral ? Şi la asta am încercat să-mi răspund. De ce nu 7, ori mai multe. M-am gândit că "nouă"-un adjectiv, semnifică şi altceva, o altă viaţă, pe o altă planetă. Dar poate fi şi pronume. Nouă visatorilor, nouă pisicilor ... ne este dat privilegiul de a alege.
Nu am ajuns la nicio concluzie, firesc este ca cercetările mele să continue atât timp cât voi exista pe aici. Când o nouă planetă va primi nouă pisici şi un visător se vor naşte poate noi legende.
Mai ştiu că pisicile zboară, plouă cu pisici, ninge cu pisici. Pisicile aduc anotimpurile.
Şi totuşi pisicile mai mor, o dată, de două ori, de trei ori, ca oamenii.
Aşa cum se nasc, în singurătate, departe de ochii lumii, tot aşa mor. Se ascund şi pleacă pe furiş. De acolo ne trimit mustăţi-semne pe cer sub formă de nori subţiri la apus. Nu trebuie decât să le iubim, doar atât. Ele vor şti.

Locul meu

Îmi căutam locul. Păşeam încet, rar ca nu cumva să pierd detalii strivindu-le. Mă opream când şi când, adulmecam aerul. Era primavară, cred că prin aprilie. După o iarnă lungă, aş zice dureroasă. Pierdusem totul, amintiri, locul meu, cântecul.
Vorbeam singur căci nu mai ştiam cânta şi mă încurajam, când .... primesc un zâmbet. Era o păpădie ? Da.
-Hei greiere, cauţi ceva ?
-Hmm, nu pe tine păpădie.
-Oare ? Ce-ţi doresti ?
-De unde ştii că-mi doresc ?
-Se vede c-ai pierdut ceva. Spune-mi, ai curaj.
-Să mă las în braţele tale ? Eu caut ceva anume, poate nu e plămădit încă.
-Ştiu eu împlinirea vremurilor tale, frumosule !...
-Ei, mă uimeşti. Păpădie, esti pufoasă doar atât !
-Aşa îmi place, ţie nu ? Ai atâta dorinţă sau atâta inconştienţă să te laşi în bratele mele ?
-Inconştienţa ... îmi dă fiori.
-Ştiu. Dar încredere ai ?
-Hmm, am. Ce crezi, sunt curajos.
-De unde? De când şi până când ?
-De la nebunia mea ... pâna la vindecare.
-Interesant răspuns, gâză.
-Mă poţi vindeca ?
-Spuneai că ai pierdut ceva, cauţi ....
-Cred că sunt bolnav. Mă vindeci ?
-De unele da, de altele nu, şi de unele nu stiu.
-Păpădie ... mă amăgeşti.
-Unde-ţi sunt cercurile frumosule, nici nu mi-ai spus cum te cheamă ?
-Ce puţin contează astea, cercurile ... da !
- ?
-Ai intrebări ?
-Am.
-Spune păpădie.
-Ai răspunsuri ?
-Tu pune-le că văd eu ce spun ...
-Unde era locul tău, cel pierdut, din cauza iernii parcă ?
-Hmm, locul meu ? Nu mai e. Era mai înalt, puteam privi în zare totul, un loc fin.
-Nu cumva acela avea o relativă fineţe.
-Dar, era al meu. Poate, îmi alunecau antenele uneori.
-Şi al meu care e ?
-Hmm, locul păpădiei ? Acolo unde o dată nişte degete fine îndreptau sprâncene.
-Cum arăt eu în ochii tăi ?
-Grăsuţă, pufoasă, aricioasă. Gata păpădie, plec. Am de căutat, tu mă ţii de vorbă şi mă amăgeşti. Uite, pământul s-a rotit, ziua a crescut şi amintirile mele dispar o dată cu această transformare. Nu vreau să le pierd.
-Ce indiscretă sunt !
-Mă duc măcar să visez la ele.
-Şi ce, eu nu-s virtuală ? Poţi visa cu mine.
-Nu. Eşti o păpădie vie, galben-aurie, cu picior verde, frunze lungi, lanceolat – pufoase, cu margini zimţate şi rădăcină amăruie.
-Hai, fugi şi caută ce-ţi face bine !
Şi încurajat de razele soarelui dar cu ochii tot la mândra păpădie încep să alerg cu spatele, privind în continuare puful galben. Bineînţeles că m-am împiedicat şi am căzut pe spate. M-am lovit rău de tot cred.
-Să te prind în braţe !!! a mai apucat să zică păpădia dar trupul meu era deja era în iarbă.
Mă împiedicasem probabil de o tufă de troscot sau un smoc rebel de iarbă. Cine ştie ?
-Nuuuuu ... strigă păpădia, dar nenorocirea se produse-se.

***
Sunt căzut şi amorţit visez. Cineva mă atinge parcă. Zborul mi-a fost prea scurt. Mă mângâie pe frunte, îmi îndreaptă sprâncenele speriate poate şi îmi şopteşte ceva. Mă cheamă oare? Vreau să răspund şi nu pot, nu ştiu sunetele. Nu înteleg nici de unde vine vocea. O caut întinzându-mi antenele căci doar ele se pot mişca. Sunt de chitină, rezistente, arcuite şi în sfârşit te găsesc deasupra mea aplecată. Îţi simt respiraţia caldă mirosind a boabe de strugure de toamnă târzie. Acum te recunosc. Îţi ating buzele şi le depărtez atât cât pot intra cu limba mea. Îţi desenez cercuri pe vârful limbii. O prind cu buzele şi o muşc uşor. Te sperii şi o retragi cu stângăcie apoi mi-o laşi, toată. O iau cu mine, la mine, un timp. E atât de caldă şi mişcările ei mă înfioară; o abandonez cu regret şi prind buzele, cea de sus mai întâi, apoi şi cea de jos şi nu mă satur.
Cad iar în visare însă pentru puţin timp pentru că mă muşti tu acum şi mă trezesc iară. Mă doare şi-mi tremură antenele; memorez durerea, o întipăresc adânc pentru a o recunoaşte. E plăcută, mai vreau şi mă muşti iar, mai tare, o fac şi eu.
Caut cu antenele alte locuri şi găsesc o aluniţă ceva mai jos, pe gât. Alunec şi o sărut, o recunosc dar mă întorc acolo unde îmi e cald. Mirosul de struguri mă îmbată. Am reînviat toamna ?
Îmi fac curaj şi caut urechea. O găsesc şi muşc lobul, întâlnesc un cercel verde-brotac. Alunec iar pe gat, pe ceafă, mă bucur de fineţea sa. Tresare, oare mi-e permis ?
Lupt pentru orice colţisor dar hainele tale nu mă lasă să cobor prea mult. Restul e intuiţie. Mă întorc să alint cealaltă ureche, mai mult şi mai mult.
O învăţ notele mele.
-Îmi place cântecul tău.
Nu răspund.
Încep să mişc degetele pentru că le simt în sfârşit şi apoi ridic un braţ. Nu întâlnesc nimic şi mai caut.
-Hmm ...
Trebuie să deschid ochii dar mi-e frică. O fac totuşi. Soarele mă orbeşte pe moment. Respir pentru prima oară de când am căzut. Adânc, adânc. Te caut dar nu eşti. Închid ochii iar şi las mâinile să-mi alunece, mă las condus doar de antene. Te regăsesc dar eşti în mine. Hotărăsc să nu mai deschid ochii. Rămânem aşa: greiere şi papadie.
Epilog
Pe pajiştea cu pricina puteai descoperi ieri, dacă erai atent, un greiere degerat şi o păpădie, aplecată asupra acestuia cu frunzele acoperindu-i capul. Pesemne că bietul greiere rămas fără adăpost peste iarnă, a mai găsit puterea de a se refugia lângă ea. Se ştie că păpădia (Taraxacum officinalis) nu este o plantă perenă şi ăsta e un mister: cum de-a supravieţuit păpădia gerului iernii ? Căci greierele sigur n-a apucat primăvara.

La Polul Nord

Şi când am să ajung în sfârşit la Polul Nord mă voi opri.
Îmi voi scoate mănuşile căptuşite cu puf de gâscă şi le voi arunca neglijent pe banchiză.
Voi sprijini rucsacul de borna vopsită în alb-roşu, care indică fix polul nord.
Apoi mă voi aşeza rezemat comod de aceeiaşi bornă.
Am să întind mâna stângă şi voi scoate discret din rucsac, un sandwich cu caşcaval şi salam de Sibiu învelit în serveţel alb.
Voi avea la mine şi o ceapă sau două.
Am să musc cu poftă din ceapă şi apoi din sandwich. Mă voi bucura de toate aromele sale.
O voi mesteca încet şi voi privi orizontul.
Am să închid ochii. Cu capul lăsat uşor pe spate voi continua să mănânc.
Apoi voi trece la următorul sandwich cu pate vegetal şi felii subţiri de ciuperci. Voi deschide borcanul cu murături, unul mic, cu tot ce se pune de obicei (gogonele, morcovi, ţelină, gutuie, conopidă, varză roşie etc.).
Îmi voi introduce degetele atent în borcan şi voi alege mai întâi o bucată de conopidă. O voi studia îndelung.
O să mă gândesc, o să caut răspunsuri la toate întrebările notate într-un carneţel.
Am să continui să mănânc până când mi se va face somn şi voi adormi aşa cum o fac seara acasă în faţa TV-ului. Şi voi visa, voi visa ...
Am să mă trezesc dimineaţa pe la 8.00, după 6 luni de noapte polară.
Am să-mi scutur zăpada de pe haine şi voi întinde mâna în ruscac unde voi găsi termosul cu cafea fierbinte. Voi turna în pahar, generos şi mă voi bucura de dimineaţa polară.
Voi privi orizontul din nou şi iar voi căuta răspunsuri.
După ce voi termina de băut cafeaua nu stiu exact ce-am să mai fac. Poate îmi voi strânge lucrurile, gândurile, râspunsurile şi voi pleca spre casă, spre alte întrebări; poate voi rămâne să aştept următoarea noapte polară, poate ... te aştept pe tine.

Guturaiul

Am trăit zilele trecute „o reacţie alergică”. Mă aflam în centrul lucrurilor, ca de obicei, hmm ..... Părea că totul s-a declanşat de la recunoaşterea "a ceva". Apoi, cu o viteză ameţitoare evenimentele au luat-o într-o direcţie cu totul necunoscută mie, poate nefavorabilă, un pic înfricoşătoare chiar, printr-un mecanism extrem de elaborat şi asta mă fascina uitând să mă apăr instinctiv. Priveam "gură cască" de la nivelul moleculelor din care eram alcătuit. Am adormit greu şi visele veneau şi plecau lăsându-mi fiecare cel puţin un motiv de nouă suferinţă, pentru că ieşirea din fiecare vis presupunea rezolvarea unei noi probleme.

Mai apoi am înţeles că suferinţele pot fi de două feluri sau altfel spus, pot fi declanşate în două moduri:
1.pornindu-se de la recunoaşterea "a ceva" şi respectiv
2.de la nerecunoaşterea "a altceva" ce ar fi trebuit recunoscut pe o cale fiziologică, normală.
În primul caz evoluţia îmi părea instantanee şi desfăşurată în tot sistemul meu. Nu conta de unde începea şi unde se sfârşea.
În cel de-al doilea caz, lucrurile se petreceau în cascadă, cu etape, unele mai rapide, altele mai lente, unele mai lungi, altele mai scurte. Se pleca dintr-un anume punct pentru a se ajunge în altul bine determinat, pe o cale unică.
Astăzi m-am trezit devreme pentru că trebuia să plec la muncă. Mă ustura gâtul şi nasul, mă durea capul şi fără chef m-am dat jos din pat. Am luat un paracetamol şi un nurofen şi o batistă de rezervă cu mine. Pe drum mi-am luat o cafea mare din colţul străzii pe care o ţineam cu grijă să nu o vărs. Aş mai fi dormit, dar datoria mă chema. Am trecut şi pe la o farmacie să caut ceva pentru nas. Am zăcut toată ziua ieri, şi probabil şi azi va fi la fel, privind pe fereastră sau navigând aiurea pe internet. Mintea mea alunecă la intimele mecanisme ale guturaiului meu – o reacţie în lanţ. Am învăţat o tehnică nouă de şters nasul astfel încât să nu mă usture prea tare după. Nevoia te învaţă !!! Am găsit şi nişte pastile de gât mentolate, bine usturoiate, undeva prin geantă, de la anteriorul guturai rămase. Îmi curg ochii şi mă gândesc .... la nimic. Se poate asta ? Ba nu, mă gândesc la bietele mele molecule implicate în guturai, am mai spus asta şi mă mai gandesc la ceva.
Acum mă joc cu părul folosind un creion cu mină de 0,5 mm, îmi place pentru că mă face să uit de durerea din gât. Recunosc că aş fi mult mai fericit dacă tu ai face-o. Ai degete fine. Înfăşor părul cât pot de mult pe creion apoi îi dau drumul şi tot aşa. Este suficient de lung pentru al prinde şi a trage de el. Mă fascinează şi mă relaxează.
Strănut. Mai fac rost de o cafea de la o colegă. Picotesc şi astept să plec acasă. Ce bine e să nu fac nimic. Guturaiul va face totul în locul meu. Ce bine ar fi să nu se sfârşească !
Strănut din nou cu zgomot, îmi place aşa şi le sperii şi pe colege. Îmi manifest superioritatea ca un babuin.
Aş vrea .... să zic ... ce-aş vrea ?
Hai să zic. Să ajung acasă şi să mă primeşti zâmbind. E ceva rău în asta ?
Hmm.... să mă dojeneşti puţin pentru că am răcit. Poate ca am luat-o de prin metrou sau din autobuz ori de la faptul că nu-mi usuc părul când ies din baie. Să mă întrebi apoi dacă îmi este foame. O să-ţi răspund că vreau un ceai de fructe de pădure şi un masaj. Doar atât.
-Cu lămaieeee !
-Bine.
Să aud chibritul cum sfârâie şi aragazul pornit. Ştiu pe de rost zgomotele: apa curgând ân chiuveta de inox şi ibricul aşezat pe foc cu un scârţâit lung, zgomotul linguriţei în punga cu zahăr. Apoi să te duci la cămară să cauţi ceaiul. Nu-l găseşti şi tot cauţi printre zeci de lucruri plăcut mirositoare. Evident nu e acolo, l-am luat eu ieri şi l-am lasat undeva prin bucătărie. Îl vei găsi tu. Le ştii pe toate doar.
-Şi un paracetamol vreau.
-Bine.
Stiu ce înseamnă "bine" la tine, adică totul şi încă ceva în plus, întotdeauna o surpriză plăcută.
Se simte curând mirosul aromat de fructe de pădure, linguriţa în cană, îmi place zgomotul, mă duce cu mintea la copilărie. Mă relaxez şi astept.
Cât ceaiul se răceşte puţin, te ocupi de mine. Doamne cât de bine e să ai guturai. Aş face-o zilnic şi nu m-aş plictisi.
Ai palmele fierbinţi şi tu, le simt pe gât ca două frunze mari de ficus care mă cuprind. Ameţesc repede şi prefer să moţăi. Îmi aşez capul pe pieptul tău ...
-Paracetamolul, l-ai adus ?
-Poftim.
Hmmm, fierbinte ceaiul, mai lasă-l să să răcească... mai vreau masaj.
Hotărât lucru, un guturai pe sezon nu strică nimănui. Ahhh, ştiam că va fi o surpriză, ai pus miere în loc de zahăr. Dar zaharul ? L-am auzit când ai desfăcut punga. Ce mai contează ?
-De unde ştii că era zaharul, poate era altceva ?
-Să cred că zaharul devine rivalul mierii ? Chiar, ce-a fost mai întâi, zahărul sau mierea ?
-Albina.
-Sau zborul ei ?
-Sau fagurii.
-Oare de ce face ea albina, hexagoane şi nu alte forme, în stup ?
-Ce forme preferi ?
-Cele rotunjite, cum altfel ?
-Cum ar arata un stup cu forme rotunjite ?
-Plin de bondari !
-Vezi ... d-aia.
-Aham.
-Mai vrei ceai ?
-Mai vreau masaj pe gât.
-Ti-ar prinde bine ventuze.
-Hmm, n-avem. Şi ar cădea. Ai uitat că pământul se roteşte ?
-Inventăm.
-Lasă.
-Le desenăm.
-Aşa da.
Şi adorm din nou. Când mă trezesc constat că e vremea să plec acasă. O altă zi de lucru s-a terminat.

Mi-am visat propria moarte. O desprindere rapidă de trup. O mare uimire şi frică, dar într-atât de repede încât nu am putut reacţiona. Parcă cineva ar fi smuls din pământ o plantă. Sunetul scos de smulgerea acesteia este teribil. O jale, o durere imensă, un regret strigat şi pământul care cade, se scurge de pe rădăcini, inutile din acel moment plantei. Am revăzut extrem de rapid şi la o intensitate mare ascendenţa, părinţii mai ales. Un sunet ciudat, ca un vânt şi despărţirea de trup. Nici o durere în sensul în care o întelegem noi. O durere de alt fel. Durerea despărţirii de această viaţă. Cu totul altceva. Mai mult uimire şi teamă şi regret. Dincolo....nimic. M-am trezit extrem de ciudat neştiind unde mă aflu.

31.08.2003

Vitrina

În mintea omului se fac deseori numeroase asocieri "interzise". Poate nu chiar de puţine ori ni se întâmplă să asociem lucruri minunate cu altele, aparent fără legătură cu primele, dar extrem de neplăcute. Dragostea de pildă poate trezi amintiri de care ne ferim în mod obişnuit. Şi poate că nu este chiar rău astfel. În fond, totul este un amestec de durere şi plăcere, de bun şi rău, de tristeţe şi fericire, de calm şi agitaţie, de seriozitate şi ironie, de ...
Aveam un prieten la mii de kilometri distanţă. Se întâmpla să ne întâlnim rareori şi să depănăm cu acele ocazii amintirile din adolescenţă şi lungile noastre călătorii, ambii fiind loviţi de acelaşi microb al umblatului „aiurea”.
Impatimiti cum eram de visare, uitam deseori ca timpul trece si noi nu mai eram chiar asa, precum ne simteam; treceam usor vorba catre cele mai putin pamantene, ma fascina felul lui de a povesti si el la randul sau era placut impresionat de setea mea de cunoastere si de dorinta de experimentare. Ma considera un medium foarte bun.
Intr-o zi am aflat de pasiunea lui pentru scris, dar nu orice fel de literatura asa cum aveam sa descopar curand. Scria despre visurile sale despre care sustinea ca pot deveni realitate. Avand la randu-mi o inclinatie catre mistic l-am luat in seama intr-atat incat am trait intr-o zi o experienta care m-a marcat chiar fizic, definitiv.
Mi s-a intamplat sa-l visez. Se facea ca intrasem intr-o fantezie a lui nescrisa, nemarturisita cuiva inca, eram personajul lui. Un barbat destul de tanar, daca undeva 35-40 de ani inseamna inca tinerete, privindu-se in oglinda intr-o zi nu s-a mai recunoscut, pe el, barbatul. Suna ciudat, nu ? Si totusi imaginea din oglinda nu era a lui. Parea o plasmuire, un fel de „facatura”, nici barbat, nici femeie.
S-a speriat, pentru ca intelegea ireversibilitatea unei transformari ce avea sa vina.
Orice despartire este dureroasa si orice apropiere este pe masura despartirii anterioare, avea sa afle curand.
Nu stia exact cum o va face dar trebuia infaptuita cu toate consecintele ei.
Fusese odata sfatuit sa priveasca atent in oglinda si sa incerce sa afle de care parte se afla si cum simtea deja ca in trupul sau, in mintea sa, exista o femeie, s-a hotarat sa afle unde este el si unde acea „ea”.
Si asta pentru ca pe de-o parte ii placea sa conduca jocul, asemeni unui barbat, care impune in mod ferm dar jocul poate fi condus si de o femeie cel putin la fel, si subtil.
A simtit un imbold acut, chiar ceva de neoprit incat ii era teama sa nu-l piarda in oceanul senzatiilor. S-a imbracat rapid asa cum o face de obicei, ca orice barbat mai putin preocupat de infatisare si a plecat de acasa.
Mergea fara o tinta anume dar stia ca exista o cale aleasa deja pentru el si nu-si facea probleme. Dar ramanea totusi teama confundata cu emotia sau ambele intr-un amestec viclean, as zice. La un moment dat a intalnit o vitrina superba pe Calea Victoriei; era un magazin foarte elegant, numai cu lucruri scumpe si a „hotarat” sa intre. In vitrina foarte larga a magazinului erau manechine vii: cateva femei tinere, extrem de atragatoare, superb imbracate si ochii i-au cazut pe rand pe trupurile lor minunate scaldate de o lumina alba. Le mangaia cu privirea si fascinat, incurcat in propriile porniri interioare a uitat unde se afla.
Treptat totul in jur parea ca imbraca forme noi, ca timpul se scurge prin geamul vitrinelor puternic luminate ce parea un filtru intre lumea de afara si cea in care tocmai patrunsese. Erau superbe asa impreuna, acolo. Isi dorea teribil sa le atinga dar nu avea curajul. Nu se cadea acest gest cu atat mai mult cu cat se petrecea o schimbare.
Atunci gandul i-a alunecat catre scopul venirii lui acolo. Incepea sa inteleaga ce se va intampla. Avea in minte un fetish mai vechi, acela al metamorfozei unui fluture.
Ce este fetish-ul ? Daca vei cauta prin dictionare cu siguranta nu vei gasi o definitie satisfacatoare. Este un cuvant compus nascocit probabil de o minte visatoare si nu de un literat atent si scortos si rezuma extrem de sintetic o intreaga armonie, un stil de viata sau nebunie, dorinte ascunse (dar care nu par a admite trairi atat de nonconformiste) placeri intense, toate de cele mai multe ori ascunse privirilor. Secrete bine tinute. Daca vei intra pe net cautand acest cuvant vei gasi o lume decadenta dar nu o lume reprezentativa, si asta pentru ca putini oameni au inteles adevaratul sens.
Se plimba printre raioanele cu haine de dama. A inceput sa le incerce pe rand, nu se grabea. Le atingea usor cu varfurile degetelor sale lungi. Le mangaia cautandu-le formele ce puteau fi doar banuite. Incerca un limbaj cu ele. Simtea in nari mirosul de nou si il inspira adanc.
Adeseori in liceu i se intampla ca fetele sa rada de el, ca este prea feminin si prea retras. Era un barbat poate nu frumos dar intradevar cam prea firav. I se admirau mult mainile cu degete prea fine pentru un barbat. Era intrebat adesea daca este pianist si le raspundea incurcat ca da pentru a nu crea si mai multa ironie in jurul sau. O data chiar a intrat in acel joc si a strigat parca: imi plac clapele albe, cele negre le ating rar, cu ochii inchisi dar le iubesc si pe ele, in felul meu.
-Ce fel de haine doriti, domnule, se auzi o voce ?
-Aaa, ma uitam si eu, pentru sotie, poate iau ceva.
-Va ajut ?
-Nu, nu este nevoie, inca. Privesc, multumesc mult.
-Poate era bine sa veniti cu sotia.
-Multumesc.
Simtea asta ca pe un ritual, pentru el totul devenea necesitate si nu mai era cale de intors. Era interesat sa simta ca o femeie; imbracatul si dezbracatul deveneau ceva absolut necesar, cum spuneam ritualic. Nu era un simplu exercitiu mental.
La un moment dat i s-a parut necesar sa faca un gest ciudat pentru un barbat, firesc pentru o femeie: cauta cu privirea un loc retras, sigur, intim, pentru a putea proba. Nu era vorba de rusine ci de necesitatea intimitatii pur feminine. Mai ales ca acele lucruri le facea in cuseta singur(a), in fata oglinzii – o interfata cu celalalt eu.
A mers hotarat(a) la raionul de lenjerie pentru femei si a ales cele mai interesante lucruri dintre ele, astfel o pereche de chilotei albi cu odantela foarte fina, discreta.
I-a scos incet de pe suportul de plastic si ia intins usor cu degetele vrand parca sa intrezareasca prin ei ceva, sa le aprecieze mangaierea ce va urma.
Dantela alba de pe margine s-a intins usor pastrandu-si partial modelul superb transformandu-se intr-unul nou cu alte forme geometrice. „Da, il aleg, isi spuse in gand, imi plac”. A mers mai departe cautand o pereche de dresuri. Erau de toate felurile. Culori si nuate ale lor, lungimi, masuri diferite, texturi variate. Aluneca cu privirea incet pe toate nestiind ce sa aleaga. Nu avea inca in minte ce va deveni si cum o va face. Experimenta inca o imagine potrivita. Se juca mangaind mostrele expuse pe suporti de platic ce imitau perfect picioare subtiri. Cauta si aici acel limbaj necesar. Si incet il afla.
Brusc s-a intunecat pentru ca isi aducea aminte de copilarie, de bataile crunte primite acasa. Obisnuia sa se ascunda apoi in sufragerie, in spatele perdelei si prin tesatura maieului sau chilotilor sa-si atinga urmele lasate de curea. Percepea cu buricul degetului linii fine extrem de dureroase. Ajunsese sa nege valoarea adevarului stiind ca orice greseala ar fi recunoscut pedeapsa venea oricum. Cocheta deja cu idea de a avea taine si una dintre ele era tocmai aceasta de a mangaia acele urme ale nesupunerii sale.
Dupa o lunga deliberare impreuna cu vanzatoarea care era teribil de nedumerita de gusturile sale a hotarat sa ia o pereche de dresuri cu o nuanta fistic foarte palida, imperceptibil parca atunci cand era intins pe mana. Vanzatoarea il privea ironic si el stia asta.
Avea in minte o imagine: scoicile moarte pe nisipul marii. Nisip de culoare gri-fistic. In fata marea, sus cerul. In lateral o plaja pustie, nesfarsita la stanga si la dreapta, ce se pierdea la randul ei in mare, ca o dilutie. In spate delta Dunarii ce incepea cu nesfarsite coline de nisip. Cand si cand o salcie contorsionata sau un plop. Ierburi uscate si taioase daca le atingeai. Era exilul sau de o iarna si mai bine.
Ajunsese acolo importiva vointei, impotriva a tot ceea ce se putea omeneste face. O iarna crunta, fara zapada, vantul care umplea totul de frig si fire de nisip. Cruste de gheata care se spargeau cu zgomot cand le calcai.
Purta haine straine de sufletul sau, niciodata calduroase, niciodata comode. Dar avea o taina. Se imprietenise neasteptat cu un cal. Orasean fiind era prima sa experienta alaturi de un asa animal si firesc se comporta diferit cu el. Obisnuia sa fure zilnic de la bucatarie 2-3 paini negre, rotunde pe cale le rupea si i le dadea pe furis. Animalul astfel capatase un narav si refuza curand pe toata lumea chiar si pe cei desemnati sa aiba grija de el. Se legase o prietenie adevarata si asta devenise pentru tanar un refugiu fata de violenta cotidiana. Dar intr-o zi un contabil a hotarat ca animalul trebuia „casat” desi era tanar si sanatos. Hartiile si inscrisurile deveneau mai importante decat viata insasi. Atunci comandantul, vanator – braconier in timpul liber, a venit cu o arma de vanatoare, un Brenner cu doua tevi, superba unealta a mortii. A dat ordin sa fie scos animalul din grajd, dar acesta parca stiind ce il astepta nu a vrut sub nici o forma sa iasa. S-a auzit o voce rautacioasa care l-a indicat pe prietenul animalului drept singurul care il putea determina sa iasa pe platoul de ciment din fata cazarmei. Stiind ce va urma a mers cu tremurand cu o bucata de paine in mana. Avea sentimentul tradarii si nu-si putea inchipui ca asta va putea fi iertata vreodata. Isi dorea sa se intample ceva care sa-i spele acesta cadere in pacat – tradarea. Si s-a intamplat, poate. Scos din grajd animalul privea nedumerit in jur. Era ca un spectacol. Oameni cu manecile vestoanelor de postav verde suflecate asteptau ceva.
Comandantul i-a ordonat sa incarce arma si sa o faca.
-Nu pot tovarasu’, raportez, nu pot.
-Bine, o fac eu dar te costa soldat, pastele maaatiii !
Si l-a impuscat pe animal in cap. Zgomotul produs de caderea animalului masiv pe ciment i-a ramas bine intiparita. Copitele care alunecau si trupul puternic care se zbatea inutil pret de inca cateva minute. Nu zgomotul armei era impresionant ci rasuflarea si aburii care ieseau din nari.
Apoi a urmat pedeapsa. Au fost chemati toti si aliniati. Cu cureaua armei desfacuta, l-a batut pana la sange sub privirile tuturor, unele nepasatoare, altele ironice, dar nici una complice. Complice era doar privirea inghetata a animalului ce incepuse sa fie deja transat in bucati mari de un bucatar si inca cativa soldati doritori de a se pune bine cu comandantul.
-Sa mai indrazneasca cineva sa zica nu, dumnezeiiii maaatiiii …. de bucurestean, credeai ca nu stiu ca-i dai paine de la popota ?
Seara la spalator isi privea spatele acum precum cel al unei hiene. Avea in minte razbunarea si sentimentul vinovatiei care l-a urmarit mult timp.
-Ii impachetez, da, ii cumparati ?
-Sigur doamna.
L-a avertizat chiar ca se pot rupe usor daca se foloseste o incaltaminte neadecvata. A platit chiloteii si dresurile si a mers mai departe.
Cautand o pereche de pantofi comozi avand in vedere lipsa totala a experientei pe tocuri inalte, asa cum ar fi simtit necesar. A gasit in cele din urma magazinul.
Alegerea se anunta una dificila. Si aici a intalnit priviri ironice cu atat mai mult cu cat a hotarat chiar sa incerce si a ales o pereche de pantofi negri.
In fata, degetele acoperite atat cat sa se mai poata distinge dar zona unde incepeau ele,
o imagine pe care el o urmarea des la femei apoi pantoful era complet decupat pana la calcai, unde imbraca la loc piciorul. Se continua pe glezna cu o curelusa foarte subtire trecuta pe deasupra gleznei si inchisa cu o catarama argintie fina.
Tocurile nu prea inalte si comode completau piciorul si privind dintr-un unghi bun puteai intui toate formele sale dar fara ca el sa fie in intregime dezvaluit.
Un amestec, daca vrei ...de oferire, de daruire si ascundere a frumusetii; de a oferi dar a pastra parte esentiala a misterului. Interiorul pantofului din piele foarte deschisa, crem la culoare, contribuia si el la contrast.
Doar interiorul pantofului practic, doar ceea ce s-ar zari atunci cand miscarea ar permite a se vedea ceva mai mult, daca privesti o femeie cand merge - il fascinau de mult toate astea. Obisnuia des sa priveasca pe strada femei mergand. Studia toate miscarile numai de la glezna in jos, cauta imperfectiuni si ele extrem de valoroase pentru ca sunt unice.
Cand privesti la piciorul ei observi pentru cateva fractiuni de secunda partea interioara a pantofului in general acoperita de acesta, o suprafata care se confunda cu piciorul insusi. Dar prin ridicarea acestuia in timpul mersului se dezvaluie ceva ce doar poti intui ceea ce te determina sa te hranesti cu detalii; depinde de arcuirea boltei ceea ce poti vedea.
Ei, deci i s-a parut personajului nostru ca ar fi buna alegerea unui astfel de pantof la care sa poti privi detalii suficiente dar sa si fi nevoit pe altele sa le intuiesti iar la altele sa trebuiasca sa astepti miscarea potrivita. Incitant, nu ?
A platit si pantofii si a mers mai departe colindand raioanele si si-a ales un set de batiste de matase alba pe care era trecuta cate o zi din saptamana (luni, marti miercuri, joi vineri sambata, duminica) intr-unul din colturi sub forma de filigram. Erau puse neimpaturite una peste alta, intr-o cutie superba, neagra, din carton mat si cu linii pe margine tot negre dar lucioase. A cumparat-o fara sa stea pe ganduri apoi a mers mai departe.
Transformarea ce o avea in minte trebuia sa fie totala; in interiorul luxosului magazin se afla un salon de coafura. Resimtea asta ca pe celebrarea unui act de iubire si cu dezinvoltura s-a asezat pe un scaun si a cerut sa fie aranjat parul intr-un anume fel cat mai aproape de o imagine pe care o avea in minte.
Parul sau relativ scurt pentru o femeie nu permitea prea multe experimente, dar totusi stilistul care se ocupa de asta a realizat ceva ce ar merge si unei femei dar si unui barbat chiar. Perciunii mai lungi putin, usor rasuciti inainte, urechile lasate libere, in fine nu a avut prea multe de facut dar daca priveai mai atent ai fi vazut deja diferenta.
Multumit(a) a plecat mai departe, trebuia sa gaseasca un parfum. A incercat multe si a gasit unul, de seara de la Madame Rochas. De fapt o trusa mica cu 6 parfumuri puse in sticlute de diferite forme si ele la randul lor asezate intr-o cutie tot neagra. Fiecare sticluta imita forma unui cristal de cuart.
Trebuia gasita o rochie, dar mai intai sutienul si ceva sub viitoarea rochie care sa nu permita electrizarea materialului ori sa nu dezvaluie mai mult decat era necesar, ci o cadere lina a sa.
Evident nu putea proba sutienul, a spus vanzatoarei ca e pentru prietena, o surpriza. Aceasta l-a intrebat oarecum incurcata cat de mari sunt sanii prietenei, ce numar poarta. A incercat sa ii arate acesteia cu mainile facand din palme o cupa, evident nefericita comparatie. Dar cum o poti face ? Si-a privit pret de o secunda atunci mainile si ceva ii aducea aminte, tot de copilarie. In timp ce vazatoarea cauta printre sutele poate de sutienuri, el a desfacut incet causurile palmelor si visa....
Era iar copil si primea peste palme lovituri cu o linie triunghiulara. Nu stiuse ceva la scoala. Era un obicei devenit ritual, de ce nu, dar nu pentru el. Mainile trebuiau intinse bine in fata cu palmele in sus si astepta cele 10 lovituri ce pareau 20, 30 uneori. Primea apoi acceptul sa se aseje in banca sub privirile speriate ale colegilor care puteau pati oricand la fel. Isi aseza mainile la spate (o regula severa) si le racea pe cadrul metalic devenit deja fierbinte al bancii. Ii zvacneau, ca acum, insa nu mai primise de data aceasta lovituri peste palme; se distingea doar pe inelarul mainii stangi urma lasata de verigheta purtata aproape 20 de ani. Si de aici alte si alte amintiri.
A ridicat privirea. Atunci vanzatoarea i-a insirat pe sticla mesei mai multe piese: albe, negre, visinii .... de diferite marimi. Ce deliciu ! Unele se inchideau in spate dar el(ea) a ales unul care sa se deschida in fata si fara bretele deci un sutien cu cupele mici si evident alb. Toate cu fel de fel de dantele. Dumnezeule cate detalii poate avea sutienul !
Isi aducea aminte de cineva care atunci cand seara se dezbraca, obisnuia sa se intoarca cu spatele ca un gest de aparare ori de rusine mascata. O retinere ultima in fata momentului dezvaluirii lor. A observat ca femeile acorda o importanta diferita dezvaluirii trupului si unele au o "pudicitate" ca sa zic asa mai marcata in legatura, paradoxal, cu sanii comparativ cu alte parti ale trupului. Ori lui(ei) in acel moment i se parea ca sanii sunt mai de aparat fata de orice. Totusi spuneam, a ales sutienul care se desface in fata. I se parea probabil ca a te dezvalui cand esti cu fata catre cel care te priveste induce o emotie teribila.
A platit si sutienul si mai departe, urmarit(a) de vanzatoare, care probabil radea, cauta din priviri locul cu rochii de seara. De ce ar fi facut-o ? Ea nu stia ca de fapt hainele nu unei femei ii sunt cumparate ci unei imagini ce va deveni realitate.
Fusese chiar asa de nehotarat(a) ? Avea intiparita probabil nehotararea pe chip intratat incat parea ca il alege pentru el nu pentru cineva ? Cine poate sti ?
Dar o biata vanzatoare nu putea pricepe extraordinara dorinta de transformare si nu un simplu fetish.
A hotarat sa nu se fardeze decat foarte discret atat cat sa ascunda urmele barbatiei de pe fata care oricum incepusera sa se estompeze pe nesimtite. Dar lucrurile aveau o ordine fireasca si ele trebuiau implinite chiar daca ar fi parut deja inutile. Fardul era oricum amanat pentru ultimul moment, acela al desprinderii de realitatea trecuta. A cumparat trusa de machiaj si apoi a ales un furou alb, foarte subtire abia simtit pe trup si o rochie de culoarea nisipului la apusul soarelui.
Si iar gandurile sale s-au dus catre exilul sau, acolo unde rasaritul soarelui se putea usor confunda cu apusul.
Fusese desemnat sa mearga de doua ori pe saptamana la Tulcea cu vaporul pentru aprovizionare. Drumul dura 6 ore si apoi inca 6-7 inapoi. Astfel ca devenise extrem de placut trezitul cu cel putin 2 ore mai devreme pentru a putea ajunge la timp la vapor. Erau doua zile de evadare din acel mic univers extrem de violent. Doua zile fara bataie, fara umilinte de tot felul. Martea si joia.
Asa a cunoscut-o pe ea care nu era o frumusete angelica, dar dadea impresia unei fragilitati absolute si era de o naivitate dezarmanta. Toate astea o faceau minunata. Se temea pentru ea – un sentiment nou pentru el.
Se vedeau la pranz, 30 de minute, pe faleza din Tulcea si trebuiau sa fie rapizi, sa spuna repede totul. Nu se atingeau. Ii era rusine sa o faca desi simtea ca fata si-o doreste. Incerca totusi sa stea mai aproape de ea dar fara ca asta sa para evident pentru ca isi facea griji pentru orice gest. Era si timid si nepriceput, deja maturizat excesiv de violente dar nu experimentat a iubi, a fi tandru, cum sa zic ... un caine maidanez.
Era ceva mai presus de iubire, parea ceva atat de pur si incarcat de emotie amestecata cu teama si cu durere, cu neputinta chiar.
Dar bucuria cea mai mare i-a fost produsa cand s-au vazut a doua oara. Povestea era cam asa: o cunoscuse pe vapor intr-o dupa amiaza. Ea mergea la bunici la Periprava, iar el la 1 Mai, deci mult mai departe. Statea afara pe punte, era prin noiembrie sau chiar decembrie si privea valurile cum se spargeau de prova navei. El iesise sa fumeze si vazand-o a ascuns instinctiv tigara, cred ca tot de rusine si apoi a aruncat-o rapid. Era jenat de tinuta sa cazona din postav prost si destul nespalata. S-a apropiat si ea a ridicat privirea parca a ruga, ii cerea sa o intrebe ceva, orice. Ea nu avea curajul sa o faca. Si-a luat inima in dinti si a intrebat-o la ce priveste. S-a luminat imediat. Au continuat un dialog banal dar nu prea mult pentru ca Periprava era aproape de Tulcea fiind prima oprire a vaporului. La despartire si-au spus ca se vor mai intalni. Cu convingere. Dar nu stabilisera nimic concret in zapaceala lor. Ea stia doar ca el vine martea si joia in port, iar el stia despre ea ca uneori merge la Periprava. Nu a luat in seama asta si cum viata acolo era grea a uitat repede si dupa o saptamana parca sau doua s-a produs minunea. Cand a ajuns la vapor ea il astepta senina, asezata pe un suport de otel de care se legau paramele navelor, exact cum a promis. Iar lui nu-i venea sa creada. Era primul gest frumos si sincer adresat lui dupa mult timp. Se bucura ca un catel si o mangaia cu ochii, i-a atins doar mana, fapt ce i-a determinat o emotie neincercata pana atunci. Dar ceea ce il bucura nespus era faptul ca nimeni nu stia de ei. Era taina lor, acolo in port. Ferita de orice ironie.
Nu puteau merge nicaieri, timpul era prea scurt, 30 de minute fix de vorbe minunate si priviri. Foarte rar atingeri, nici un sarut. Totul in jur era de prisos. Suficienta era intalnirea lor si taina si descoperind cu timpul la ea frica pe care o gustase si el deja cu prisosinta. Devenise o regula, martea si joia ea il astepta in acelasi loc. Si cele 30 de minute pana la plecarea vaporului.
Intamplarea a facut ca dupa 4-5 luni sa primeasca ordin sa plece neavand timp sa o anunte. Atunci a realizat ca de fapt nu avea nici macar un telefon ori o adresa, doar prenumele ei. Si asta a recunoscut-o ca pe o pedeapsa mai rea decat curelele armei pe corp sau linia triunghiulara pe palme. Cu toate incercarile ulterioare nu a mai reusit sa dea de ea. A ramas doar emotia …
Rochia trebuia probata si sansa era ca in acel moment nu era nimeni prin preajma. Era dintr-un material destul de bogat, cu umerii acoperiti si maneci lungi, cu croiala specifica in dreptul sanilor anticipat mici si cu un model placut pe piept si pe mansete la care erau cusuti cate trei nasturi imbracati in acelasi material. Lunga pana dupa genunchi putin, in miscare lasa insa sa se vada genunchii si jos cu un model gen dantela mai inchis la culoare. Pe solduri avea o croiala care avantaja persoanele cu un bazin mai putin lat, deci se potrivea. Interesant e ca daca pui o rochie pe un barbat constati ca are soldurile mai late decat o femeie. Altfel nu.
A intrat intr-o cabina, a tras perdeaua si s-a dezbracat complet, lasand totul pe jos. Se privea in oglinda si nici de data asta nu reusea sa se recunoasca. Parea un trup de barbat si o imagine suprapusa a unei femei. Sau invers ? Nu mai conta. Era momentul in care o pasare incepe sa se ridice in vazduh, acel moment in care orice ezitare poate fi fatala putand duce la un zbor frant.
Isi privea barbatia ca pe un lucru nefiresc asezat acolo stiind ca totul va deveni doar amintire si emotie. A scos toate hainele din ambalaje. A folosit mai intai o combinatie a celor 6 parfumuri din cutie, asa cum l-a invatat cineva, o data de mult, cate un parfum pentru o anumita parte a trupului. S-a fardat discret folosind putin pudra, un creion de buze pentru contur si un altul pentru nuanta de baza apoi ochii extrem de discret si genele, a pensat sprancenele cu un dispozitiv foarte ingenios asemanator lamei de ras, dandu-le un contur ce sugera zborul. A pus la gat un lantisor de argint, foarte fin de care atarna o frunza cu mici diamante abia vizibile ce sugerau roua. A pus sutienul, dificil lucru deoarece nu statea prea bine, apoi chilotii.
A avut doua surprize aici pe de o parte faptul ca ii intrau intre fese si era o senzatie foarte ciudata neincercata pana atunci, de parca cineva statea cu mana acolo si apoi in fata unde evident nu puteau acoperi totul. A pus apoi dresurile. S-a asezat pe scaun, nu putea altfel si i-a tras pe rand sus. Senzatia era cu totul noua parand o incorsetare teribila. Chiar a avut o retinere la ai pune in final dar nu se putea fara ei, trebuia sa se obisnuiasca. Ardea de nerabdare sa incerce pantofii dar a pus mai intai furoul si deja imaginea din oglinda incepea sa se modifice evident. Cele doua imagini persistau suprapuse dar ea devenea evidenta acum.
S-a asezat din nou pentru a incalta pantofii, avea mari emotii si a realizat ca si asezarea pe scaun nu mai este ca inainte. Miscarea trebuie sa fie mai lenta putin si mai ampla si usor laterala. Isi privea coapsele, le tinea cu stangacie desfacute si instinctiv le-a apropiat si a intins mana dupa pantofii din cutie. Le-a desfacut beretele pe rand cu o placere intensa. Tinea picioarele usor incrucisate din glezne avand usor mai in fata pe stangul, erau lucruri pe care acum le descoperea. A pus pantofii pe rand, primul fiind dreptul. Le-a inchis cataramele pe glezne si s-a ridicat cu multa stangacie. Incepea zborul. Nu stia cum va fi. A remarcat imediat diferenta de inaltime, parea mult mai sus dar si mult mai vulnerabil(a). Deja simtea in gat o modificare inexplicabila, o stransoare, parca un colier ii inconjura gatul sufocand-o. Emotia.
Nu mai gandea deja in termenii cunoscuti, simtea ca merge pe un drum fara intoarcere. A intins mana dupa rochie, a desfacut-o la spate, avea cativa nasturi si a tras-o repede pe cap. Acum miscarile multe la numar pentru a o imbraca nu i-au dat ragazul sa mai perceapa emotia
dar in momentul in care s-a vazut imbracata a avut sa tipe, nu mai avea aer. Nu mai era el ci ea. Ea singura. Cu mare usurinta a inchis nasturii de la spate, unul cate unul si a aranjat-o astfel incat sa stea bine mai ales ca sutienul parea in continuare un rebel. A strans totul, hainele vechi pe care le-a pus in ambalajele celor noi.
Si-a privit inca o data chipul de aproape in oglinda, doar extrem de mici detalii mai aminteau de acel barbat.
-Hai curaj, iesi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Cu un nod in gat a tras perdeaua. Lumina magazinului a inundat cuseta. A pasit cu reticenta si privirea i-a cazut pe locul unde se afla o vanzatoare mai devreme. Era acolo. S-a indreptat calm catre ea, i-a zambit si cu o voce cam trenurata i-a spus ca o cumpara.
Vanzatoarea era nedumerita, pentru ca nu fusese martora la nimic de la inceput, nu a inteles dar mai apoi s-a apucat sa faca bonul de casa fericita ca vinde in sfarsit ceva foarte scump. Nu a mai intrebat daca ramane cu ea sau o vrea la loc in ambalaj, clienta parea hotarata sa ramana cu ea.
Femeia a platit rochia si a cautat discret un cos de gunoi si a gasit unul. A lasat acolo toate lucrurile cu care venise pastrand doar ceea ce era strict necesar. A mai cumparat apoi o poseta-plic cu o curea fina ce putea fi agatata pe umar la nevoie. A zabovit mult si a ales impreuna cu vanzatoarea ceva cu un model ce ilustra valuri.
In momentul in care a vrut sa plateasca cu cardul a avut o mare surpriza, atat pe card cat si pe actele de identitate figura acum o femeie, dar nu i se mai parea nimic anormal, parea o revenire. Atentia ii era distrasa de miscarile facute cu noii pantofi. Observa cu placere ca merge din ce in ce mai usor cu acestia si simtea o transmitere a vibratiilor in solduri.
Simtea pe pielea talpilor atingerea pantofului si interpunerea fina a ciorapului. Parca nu mai retimtea acea incorsetare a dresurilor. Sutienul nu mai parea strain nici el si isi simtea pieptul.
Inainte de a parasi magazinul, s-a oprit privind putin cu teama in urma parca dorind sa se asigurea ca nimeni nu o urmareste, nici macar o amintire.
Si si-a adus aminte de fetele din vitrina care prezentau moda platite sa stea acolo mai mult nemiscate, dar la trecerea unui pieton pe trotuar sa se miste brusc pentru ai atrage acestuia atentia. Din interiorul magazinului s-a apropiat de una dintre ele si i-a facut semn ca vrea sa o intrebe ceva.
-Pot proba sacoul tau ?
-Sigur.
-Si pot sta putin in locul tau in vitrina ?
-Da, va rog. Va place jocul nostru ?
-Da, teribil.
-OK atunci eu ma duc putin sa fumez o tigara cat stati dvs. in locul meu.
-Hai fugi.
S-a asezat in vitrina in locul fetei. Intr-o clipa de neatentie a celorlalte fete din vitrina femeia a disparut. Nimeni nu a mai vazut-o de atunci si nimeni nu-si poate explica cum putea pleca de acolo fara sa fie vazuta pe camerele video ale magazinului.
S-au facut tot felul de presupuneri, cum ca acea miscare brusca pe care manechinele trebuiau s-o faca pentru a atrage atentia trecatorilor a declansat o metamorfoza. Un trecator vazand-o s-a indragostit de ea si i-a intins mana prin vitrina. Si au plecat, nimeni nu stie unde, nimeni nu stie de ce.
Daca cineva ar fi privit mai atent ar fi vazut in vitrina, sprijinit de un suport de metal lucios, intre manusile fine de dantela neagra, o miniatura... in care se vedea ca sugerat in umbrele unei voalete, un chip delicat de femeie, cu ochi mari, visatori si privire adanca asemenea unui lac linistit, dar ce ascunde strafunduri insondabile...
dune-violet
martie 2006

Fluturele şi pisica, un vis ce ar putea deveni realitate

Eram într-un loc oarecum cunoscut, plin de flori ademenitoare. Tot acolo era o pisică, nu neapărat pisica mea. Poate a unui vecin. Vorbea cu mine rotindu-şi alene vârful cozii (ştim că asta semnifică o oarecare enervare la feline sau o atenţie disimulată) şi îmi cerea să prind pentru ea un fluture foarte mare, cel mai mare dacă era posibil, cel mai frumos. Dumnezeule, ce ochi frumoşi avea pisica ! Insecta, un fluture de noapte cred, galben-maroniu, impresionant prin mărime dar şi prin culori şi nu numai, a apărut de nicăieri la dorinţele pisicii. Zborul său era totul, era liber. Fluturele mă ruga să-l cruţ deşi eu nici nu-mi manifestasem încă intenţia de a face pe plac pisicii. Ştia însă, probabil de la înălţimile sale viitorul. Am acceptat în cele din urmă să-l omor rupându-i mai întâi aripile. Am facut-o îndoit însă, cu durere în suflet, numai la insistenţele pisicii. Aceasta văzându-l pe moarte nu s-a mai interesat de el în măsura în care a făcut-o când era fluture liber. Apoi mi-am dat seama că am facut ceva rău distrugând viaţa acelui animal numai pentru ai satisface hatârul altuia, mai perfid, mai inteligent. Sincer, mi-a părut foarte rau pentru fluture, dar era prea târziu. Am adunat aripile de pe jos şi le-am pus pe pământul unuia dintre ghivece, alături de antenele lungi, firave şi fire de puf smulse de pe corp. Mi-am privit mâinile: aveam mii de culori rămase de la aripile fluturelui. Am vrut să le scutur dar nu dispareau, îmi intraseră în pielea palmelor. Cele şase picioare ale insectei se zbateau încă pe ciment, tremurau din ce în ce mai puţin perceptibil însa vibraţiile îmi erau parcă tranferate. Totul a început să vibreze pentru mine. Am vrut să mă întorc la pisică, îmi zâmbea. I-am arătat palmele devenite aripi şi a râs de mine ca de un copil tâmpit. Atunci am înţeles că devenisem eu însămi fluture. O voce îmi spunea şoptit: « Fluturii de noapte nu zboară ziua, pisicile nu vorbesc cu oamenii, oamenii nu prind fluturi şi aceştia din urmă nu-şi lasă zborul în palmele nimănui, pentru că de la înălţimile lor nu-i poţi aduce pe pământ cu nimic ». Aşa am înţeles că este un vis pe malul unei ape. Un vis ce poate însă deveni realitate dacă mă voi privi în luciul ei.

Migrena

M-a lovit o melancolie venită de undeva din spaţiu, dintre planetele cu inele, năucă, oarbă .... am căzut pe o parte cu obrazul în zăpadă. Cerul se învârtea cu mine. Nu mai vedeam practic nimic, doar auzeam vag cum cântă greierii. Greierii verzi pe zăpadă. Seara tarziu probabil pe la 12 fără ceva am închis PC-ul. Deşi am avut o zi relativ liniştită, fără prea multă muncă, eram epuizat. Am încercat să mai scriu ceva la carte dar nu am reuşit mare lucru. M-am aşezat pe canapeaua mea din sufragerie şi am lăsat TV deschis, încet la ştiri. Într-un târziu am adormit cu sentimentul că nu mă voi putea trezi dimineaţa sau dacă acesta va fi posibil, va însemna un prea mare efort şi va implica ceva cu totul deosebit. După ora unu probabil m-am mai trezit puţin să închid TV-ul. Am adormit din nou cu o nelinişte. Am intrat într-un vis agitat pe care nu mi-l amintesc prea bine. În scurt timp visul a devenit parţial stare de veghe şi o durere intensă mi-a invadat capul în zona bine cunoscută mie. De acolo difuza spre emisfera stângă şi cobora spre şaua turcească. Interesant era că durerea avea darul de a-mi revela, de a dezvălui interiorul craniului, creierul cu toate şuruburile, rotiţele şi piuliţele sale. Îl vedeam pur şi simplu de la un nivel să zicem „nano”. M-am trezit pe la 2.30 cu o migrenă teribilă care m-a paralizat pur şi simplu. Cu greu am găsit în geanta laptopului paracetamolul de 500 mg şi nurofenul (400 mg capsule cu lichid, care are o biodisponibilitate mult mai mare decat comprimatele filmate, dar se înghit greu). Am ieşit pe balcon până când am îngheţat bine, m-am plimbat apoi în întuneric vreme de jumătate de oră prin cameră. M-am aşezat pe canapea cu lumina stinsă şi am aşteptat să se petreacă ceva. Încet, durerea a dat semne că se tot muta prin craniu devenind după cca. o oră mai suportabilă. A crescut pulsul, simţeam inima în gât şi aveam furnicături mai ales în membre. Ei, şi aici începe partea cea mai interesantă, călătoria mea. Am adormit. Am intrat în vis. O casă necunoscută pe care încerc să o descriu din amintiri foarte tulburi. Nu avea decât parter. Părea construită pe sistemul vagon (cameră după cameră). Era un stil relativ nou, nu era o casă foarte veche. Pereţii păreau de culoare vernil deschis. În aer plutea un miros necunoscut dar interesant. Mă durea capul îngrozitor. Cu toate acestea eram foarte curios să aflu ce este acolo. Unele lucruri pareau deja cunoscute şi în acel moment nu făceam decât să le redescopăr. Am traversat prima încăpere ce părea şi bucătărie. Uşa de la intrare avea un geam mare semitransparent. Am trecut în ce-a de-a doua încăpere mai mică şi întunecoasă apoi în a treia, mai mare parcă, luminoasă şi cu destul de multă mobilă. M-am aşejat pe un pat cu saltea moale. Aşternuturile erau calde, semn că cineva stătuse acolo de curând. Era în camera un bărbat. S-a aşezat pe un scaun şi mă privea în tăcere, trist. Nu căutam să îi vorbesc, doar îl priveam şi eu. Apoi a apărut o femeie mai în vârstă decât mine. Nu o cunoşteam dar în acelaşi timp îmi era familiară. S-a aşezat lângă mine pe pat şi mi-a pus o mână pe piept sus, între pectorali, iar cealaltă mână pe spate între omoplaţi. M-a strâns ferm între cele două palme parcă devenind una cu mine. Mi-a cerut să mă las în voia ei. M-ă apleca pe spate apoi într-o parte, în cealaltă. Aveam sentimentul că nu îmi aparţin decât într-o mică măsură. Durerea din craniu a devenit repede mobilă, cu aspectul unui fluid ce mă traversa. Am înţeles repede că femeia dorea să facă acel fluid să părăsească trupul meu. Mişcările mă ameţeau teribil dar nu aveam şi starea de vomă care de regulă însoţeşte ameţeala produsă de învârtire. Îmi era teamă, dar o teamă controlată (nu de mine însă). Barbatul privea în continuare, în tăcere, indiferent. Am înteles că acel fluid nu putea fi scos din mine uşor (lucru necesar) deşi mişcările reuşiseră să-l mobilizeze în aşa măsură încât practic nu se mai afla în zona capului, iar durerea devenea din ce în ce mai slabă. Eram asemenea unui recipient plin cu un lichid dens şi prevăzut cu un foarte mic orificiu. Aplecat cu orificiul în jos, lichidul nu se putea scurge natural în afară din cauza tensiunii superficiale. Trebuia exercitată o altă forţă exterioară. Aşa am anticipat şi mi s-a confirmat repede mai apoi, că urma o altă acţiune. Femeia s-a aplecat cu buzele pe gâtul meu (am crezut iniţial că vrea să mă sărute şi am avut un sentiment ciudat) sorbind acel fluid printr-o fantă extrem de fină creată atunci şi care se închidea imediat ce dezlipea buzele de pe gât. A repetat gestul cred de trei ori reuşind să elimine fluidul din corpul meu. Ieşirea lui producea un zgomot foarte ciudat, ca un şuier, vântul care traversează un coridor cu multe uşi.Durerea a dispîrut apoi rapid, aş zice instantaneu. Ne-am despărţit fără să ne privim şi am parcurs drumul înapoi spre ieşirea din casă. Cred că am rostit ceva, nu sunt sigur. M-am trezit pe la 5.30 fără migrenă, dar epuizat. Am adormit la loc până la 6 când a sunat ceasul. Greu a fost dimineata până m-am pornit, foarte greu, cu o cană mare de cafea delicioasă. Eram un bolovan. Dar miraculos peste zi am fost mai bine.

Ursul Mişu

Aveam un urs de pluş, nu-i spun "ursuleţ" pentru că nu-mi plac diminutivele. Aflând de organizarea unei expoziţii inedite în care fiecare venea cu ce avea mai "făţos", m-am gândit să merg cu el. Doream ca lumea să-mi cunoască ursul şi poate, de ce nu, să mi-l aprecieze. Chiar era deosebit, iar eu nu aveam altceva mai bun de arătat lumii în acel moment. Zis şi făcut. M-am aşezat lângă o tarabă improvizată şi am pus ursul pe un şerveţel. Numele "Mişu" i l-am scris pe o carte de vizită pe care am prins-o cu un ac de pieptul lui. Nu după mult timp a apărut o doamnă în vârstă care s-a arătat interesată de urs.

-Cum îl cheamă, că nu am ochelarii la mine ?
-Mişu.
-Interesant, şi din ce ziceţi că e făcut ?
-Pluş doamnă, un material destul de rezistent ţinând cont de tehnologia anilor 60'. Se poate spăla chiar la maşină la 40 de grade cu programul 4. Dar eu îl spăl de mână cu detergent pentru rufe colorate sau chiar cu săpun de casă.
-E practic, dar culoarea nu-i prea deschisă ?
-Depinde doamnă unde-l ţineţi. Eu îl ţin şi ferit de soare ca să nu se strice culorile.
-Şi cum zicea-ţi că-i ...... zice ?
-Mişu doamnă, Mişu.
-Parcă nu i se potriveşte numele ăsta, este o jucărie doar. Nu aţi încercat altceva ?
-Aşa mi-a venit doamnă, nu stiu ce să zic.
-Eu vă sugerez să-i spuneţi altfel, de pildă "Pătrăţel".
-Dar, doamnă, ursul meu nu are pătrăţele.
-Crede-mă pe cuvânt tinere domn, Pătrăţel îi stă mai bine.
-Cum ziceţi.
-Şi puteţi să-i schimbaţi numele chiar acum, iată un pix şi corectaţi, vă rog.
-Acum ?
-Da, da.
Nedumerit iau pixul şi şterg "Mişu" înlocuind cu "Pătrăţel". Pixul fiind de proastă calitate a rupt hârtia lucioasă devenind inestetică. Îmi era ruşine privind la alte tarabe unde erau expuse lucruri foarte frumos ambalate.
-Îţi doresc o zi bună, tinere domn.
-Şi eu doamnă, numai bine vă doresc şi vă mulţumesc (că "ziceţi" bine - în gândul meu).
Mai stau ceva timp la o ţigară cu un vecin care expusese şi el ceva, un cactus. Reprezenta mult pentru el am înţeles şi s-a gândit că aşa îi poate fi apreciată sinceritatea.
Apare curând o altă doamnă între două vârste, care priveşte în tăcere ursul meu. Pare că meditează dar ceva sigur nu-i convine. Schiţez un gest că aş dori să intru în vorbă dar privirea ei mă îngheaţă şi renunţ. Îl ia în mână, îl întoarce pe toate feţele şi pleacă nemulţumită evident.
-Asta e, nu poate place oricui, îi zic eu vecinului.
Acesta mormăie ceva a înjurătură şi îşi vede de citit ziarul în continuare.
Aranjez ursul pentru că ultima vizită i-a deranjat blana. Am uitat să precizez că ursul meu are păr scurt pe mai tot corpul, dar pe piept acesta este mai lung şi mie îmi place să-l pieptăn într-un anume fel astfel încât să dea impresia că este un urs lăţos. Specie disparută în prezent. Oricum este deosebit.
-Bună ziua domnule.
-Bună ziua. Doriţi să-mi vedeţi ursu, poftiţi.
-Frumos realizat şi materialul pare de calitate dar nu vad să aibă nimic ieşit din comun.
-Adică ?
-Nu ştiu, mă gândeam că fiind vorba de un urs de pluş, în fond o jucărie, i-ar sta mai bine să arate puţin distrus. Ca şi cum ar fi scăpat din mainile unui copil mai nărăvaş.
-Dar este ursul meu de când eram copil. Nu cred că aş fi în stare să-i fac vreun rău. Cu el am stat toată copilaria mea. Îmi aduc aminte că atunci când eram bolnav de vărsat de vânt sau când am făcut oreion şi nu aveam voie să ies din casa şi nici alţi copii nu puteau veni la mine, Mişu al meu era singurul cu care stăteam de vorbă. Când mă trezeam, tot copil fiind, speriat noaptea, tot Mişu era cel care-mi era aproape. Cum să-i fac eu un aşa rău ?
-Dom’le, copiii normali distrug lucrurile din pură curiozitate, iar dumneata asta trebuie să arăţi, că ai fost un copil inteligent, curios şi jucaria ta trebuie să poarte urmele.
-Prea târziu, zic eu râzând.
-Dar nu e prea târziu nici acum. Uite îi rupem o labă şi îi scoatem puţina vatelină din el ca să sugerăm mai bine intervenţia ta.
-Nuuuuu !
Dar era prea târziu. Individul apucase deja să tragă de laba ursului şi acesta se desprinsese din cusături cu zgomot specific. Dar în urechile mele suna altfel. Surpriza a fost de proporţii când din urs nu a ieşit vatelină ci un fel de talaş. Explicabil faptul deoarece pe vremea când a fost realizat nu se inventase vatelina.
-Dumnezeule, ce-aţi făcut ?!!!!
-Ete na, ce-am făcut ? Acum arată a jucărie de copil. Ce vroiai, să arăţi lumii un ursuleţ neverosimil ?
Eram şocat. Vecinul meu se pregătise să-l pocnească cu ziarul în cap pe mitocan, dar s-a abţinut în ultimul moment. Îşi dăduse seama la timp de inutilitatea gestului. Lucrurile nu mai puteau fi reparate.
Şi uite aşa, ursul meu Misu a rămas cu doar trei labe.
-Mi-am cumparat o cafea şi încercam să mă liniştesc. Simţeam cum îmi zvâcneau urechile şi erau fierbinţi.
Nu trece mult şi apare o altă doamnă, de fapt o tânără şi cam fâşneaţă, cu ochii în toate părţile.
-Bună tu, ce urs simpatic ai. Ce-a păţit ?
-L-am stricat când eram mic. Eram curios să văd ce are în el.
-E cool aşa, îmi place. Şi cum îl cheamă, că nu se vede prea bine ?
-L-a chemat o dată Mişu apoi m-am hotarat să-i zic Pătrăţel.
-Aham.
-Da de ce îi ţii eticheta aia la gât, arată naşpa, scoatei-o.
-Ok, o scot. E bine acum ?
-Super, belea. Hai te pup baiat. Mai vorbim.
-Pa, pa duduie, pa.
Cad pe gânduri, "oare trebuia să vin eu aici ?".
-Vecine, la cactusul tău nu se opreşte nimeni să ţi-l admire ?
A fost unu mai devreme, nu l-ai observat că discutai cu dama cu fustă scurtă. A vrut să ştie dacă face flori şi i-am spus că nu, doar fructe. Haha …
-Hihihi, mă gândesc să devin şi eu ironic. Dar eu iau în serios totul.
-Dă-i dreacu dă nebuni, nu vezi că nu se pricepe la nimic ? E proşti dă-i dracu.
-Mda.
Vreau să mai zic ceva dar discuţia noastră este întreruptă de un alt tip ce pare mai răsărit.
-Bună ziua, mă interesează date despre ursul dumneavoastră.
-Sigur domnule, vă stau la dispoziţie cu orice informaţie.
-Cât aţi dat pe el ?
-Aaa, nu mai ştiu şi oricum nu eu l-am cumparat. L-am primit cadou de la mama mea când aveam cred 2 ani. De atunci îl am.
-Trebuie să ne dăm seama uşor. Un urs ca ăsta acum, cu uzură 80-90 % costă cam 5 RON fără TVA. Unul nou e peste 100 RON. Deci în urmă cu ...
-Prin anii 60' ...
-Deci prin 60' ... costa nou vreo 10 lei şi uzat aşa cred că-l luai şi gratis. Erau alte vremuri nene. Acum costa ceva, i-a crescut valoarea în timp. Îl vindeţi ?
-Nu domnule, am venit cu el aici ca lumea să vadă ce am eu de preţ, dar nu-l vând.
-Vă gândiţi, aveţi aici numărul meu de mobil, mă numesc Mişu.
-Wow, ca pe ursul meu.
-Serios ?
-Ei, acum îi spun şi Pătrăţel ca să-l alint, după ce i-am rupt laba.
-Chiar aşa, de ce i-ai rupt laba ? Nu crezi că esti cam zdruncinat cu nervii ?
-Ce vreţi să spuneţi ?
-Păi ce-ţi veni să rupi ursul ?
-Am vrut să arăt lumii setea mea de cunoaştere.
-Eşti nebun frate, du-te şi te caută la cap.
-Hmm.
Şi pleacă şi ăsta, iar eu îl urmăresc nedumerit şi lovit în orgoliu. Este rău să fii în situaţia de a nu putea să ripostezi. Trebuie să înfrunţi în linişte toate injuriile şi privirile răutăcioase. Este prima regula aici, în lumea asta. Bine că nu mai stau mult, uite ziua trece.
Mai apare o tipă cam nehotărâtă la început dacă să se oprească sau nu la ursul meu. Până la urmă se întoarce şi-l ia în mână preţ de câteva secunde, ca să-l vadă mai bine.
-Dacă îţi dau o sugestie te superi ?
-Nu.
-I-ar sta mai bine cu ochii scoşi. Nu crezi ?
-Ete na. De unde ?
-N-ai o forfecuţă, zău îi stă mai bine.
-N-am.
-Faci ce vrei dar parerea mea asta e. Este un contrast prea mare între ochi şi materialul textil. Ăştia nu sunt ochi de urs.
-Bine.
Şi pleacă.
-Ce nebună, auzi să-i scot ochii la urs.
Vecine, ai uitat de ce eşti aici ? Trebuie să aflii ce cred oamenii despre tine şi despre ceea ce ai tu de arătat lor, într-un cuvânt despre valoarea ta. Deci trebuie să te conformezi normelor lumii, altfel vei parea hilar în ochii lor şi condamnabil, vei fi un gândac de bucătărie mereu alergat. Şi gândeşte-te şi la cei dragi ţie care trebuie să sufere din cauza asta.
-Şi ce sa fac, să-i scot ochii ?
-Păi ...
-Bine.
Cu regret scot ochii ursului rămânând două găuri oribile prin care începe să curgă materialul de umplutură din cap. Aşez ursul pe spate. Îl privesc dezamagit, de fapt mă privesc pe mine.
-Auzi vecine, ce-ar fi să îl fărâmi de tot. Aşa nu mai ai probleme după.
Îl ascult şi încept să-l rup de tot până când ajunge la stadiul de masă diformă de pluş, tărâţe de umplutură, aţe de diferite culori şi doi ochi de porţelan foarte expresivi chiar şi aşa singuri.
-Cu ce arată acum, vecine ?

-N-arată rău, nu ştiu cu ce să-ţi spun că seamănă, dar oricum e mai bine decât atunci când ai venit cu el pe tarabă. Crede-mă că stiu ce spun.

Se apropie ora închiderii expoziţiei de "visuri şi gânduri" şi mă pregătesc să plec acasă. Adun ce-a mai ramas din urs şi le pun pe toate într-o pungă de farmacie. Îl salut pe amicul vecin care îşi strânge şi el cactusul şi plec îngândurat. A mai trecut o zi, am mai aflat câte ceva despre mine, deci trebuie să fie un pas înainte, oare ?
Pe drum întalnesc pe cineva drag, nu-i spun numele, care mă vede cu plasa în mână.
-Ce-ai acolo ?
-Păi, ce-a mai rămas din urs.
-Pot să vad ?
-Sigur, poftim.
-Doamne ce i-au facut ! Ce ai de gând să faci de acum, nu te potoleşti de loc ?
-Nu ştiu. Poate că Mişu trebuia să rămână anonim.