... Şi lungile noastre discuţii sunt acum uitate ? M-aş fi simţit bine să nu fi ajuns la această constatare. Gandurile mele trebuiau să aibă altă soartă. A avut dreptate cineva, "ce iubim cu toţii" mai uşor se risipeşte. Taina, cuvântul pe care îl iubesc atât de mult nu mai are sens. Simt că vraja dintre noi se risipeşte încet şi lasa loc unei realităţi crude: o luptă în care eu nu am definit un rol anume.
Ştii, oamenii sunt creaţi, programaţi să vadă orizontul. Dacă întorci un portret (şi nu întamplător ţi-am trimis mai devreme pe cele ale Galei lui Salvador Dali) observi că pierzi o serie de detalii. Şi te rog să o faci chiar, să le roteşti la stânga sau spre dreapta şi să cauţi lucrurile pierdute mai devreme. Cu siguranţă le vei regăsi, dar imaginea în ansamblu va avea poate detalii lipsă, la recompunerea ei. Dar asta n-ar fi prea rău. Mai află că privind o astfel de imagine răsturnată, în care şi orizontul se pierde, poţi afla detalii noi. Nici pe acestea nu le vei identifica ci le vei percepe ca schimbări mai mult sau mai puţin evidente. Ce paradox !Privindu-te atunci la început şi acum, realizez că pierd pe măsura trecerii timpului anumite lucruri şi câstig altele dar nu le pot numi. Orizontul dispare şi el asa cum a pierit şi dune-violet. Oare să fi fost dune orizontul ? Atunci cine a fost ea, o fata-morgana alergând spre orizont. Acum cca. 20 de ani am desenat ceva. Eram încă elev în liceu şi îndrăgostit de himere. Era un orizont de neatins către care curgeau numeroase meridiane, axe de simetrie luate fiecare în parte. Undeva pe linia sa ultimă, un soare ireal, roşu, la apus sau la răsărit. Nimeni nu va şti vreodată. Iar într-un plan apropiat două trupuri împreunate într-un strigăt de disperare. Una cu axa sa de simetrie perpendiculară pe cea a axei de simetrie a celeilalte făpturi. Două fiinţe răsucite la 90 de grade dar împreunate dureros. Sau poate doar suprapuse, în planuri diferite ?
Ce durere mai mare să vezi ca nu există întrepătrundere ci doar o suprapunere.
Ţi-am mai trimis şi trei poze făcute săptămâna trecută. Una în care privesc orizontul şi soarele ireal. Apoi alta în care violetul ia forma unor fiinţe şi în cele din urmă o poiană. Un loc liniştit parcă lipsit de orizont, la asfinţit şi el.
Pot fi imagini împreunate sau doar suprapuse, rotite cu oricâte grade am vrea. Dar ele arată în fapt cât de diferite ne sunt speranţele.
