Ursul Mişu

Aveam un urs de pluş, nu-i spun "ursuleţ" pentru că nu-mi plac diminutivele. Aflând de organizarea unei expoziţii inedite în care fiecare venea cu ce avea mai "făţos", m-am gândit să merg cu el. Doream ca lumea să-mi cunoască ursul şi poate, de ce nu, să mi-l aprecieze. Chiar era deosebit, iar eu nu aveam altceva mai bun de arătat lumii în acel moment. Zis şi făcut. M-am aşezat lângă o tarabă improvizată şi am pus ursul pe un şerveţel. Numele "Mişu" i l-am scris pe o carte de vizită pe care am prins-o cu un ac de pieptul lui. Nu după mult timp a apărut o doamnă în vârstă care s-a arătat interesată de urs.

-Cum îl cheamă, că nu am ochelarii la mine ?
-Mişu.
-Interesant, şi din ce ziceţi că e făcut ?
-Pluş doamnă, un material destul de rezistent ţinând cont de tehnologia anilor 60'. Se poate spăla chiar la maşină la 40 de grade cu programul 4. Dar eu îl spăl de mână cu detergent pentru rufe colorate sau chiar cu săpun de casă.
-E practic, dar culoarea nu-i prea deschisă ?
-Depinde doamnă unde-l ţineţi. Eu îl ţin şi ferit de soare ca să nu se strice culorile.
-Şi cum zicea-ţi că-i ...... zice ?
-Mişu doamnă, Mişu.
-Parcă nu i se potriveşte numele ăsta, este o jucărie doar. Nu aţi încercat altceva ?
-Aşa mi-a venit doamnă, nu stiu ce să zic.
-Eu vă sugerez să-i spuneţi altfel, de pildă "Pătrăţel".
-Dar, doamnă, ursul meu nu are pătrăţele.
-Crede-mă pe cuvânt tinere domn, Pătrăţel îi stă mai bine.
-Cum ziceţi.
-Şi puteţi să-i schimbaţi numele chiar acum, iată un pix şi corectaţi, vă rog.
-Acum ?
-Da, da.
Nedumerit iau pixul şi şterg "Mişu" înlocuind cu "Pătrăţel". Pixul fiind de proastă calitate a rupt hârtia lucioasă devenind inestetică. Îmi era ruşine privind la alte tarabe unde erau expuse lucruri foarte frumos ambalate.
-Îţi doresc o zi bună, tinere domn.
-Şi eu doamnă, numai bine vă doresc şi vă mulţumesc (că "ziceţi" bine - în gândul meu).
Mai stau ceva timp la o ţigară cu un vecin care expusese şi el ceva, un cactus. Reprezenta mult pentru el am înţeles şi s-a gândit că aşa îi poate fi apreciată sinceritatea.
Apare curând o altă doamnă între două vârste, care priveşte în tăcere ursul meu. Pare că meditează dar ceva sigur nu-i convine. Schiţez un gest că aş dori să intru în vorbă dar privirea ei mă îngheaţă şi renunţ. Îl ia în mână, îl întoarce pe toate feţele şi pleacă nemulţumită evident.
-Asta e, nu poate place oricui, îi zic eu vecinului.
Acesta mormăie ceva a înjurătură şi îşi vede de citit ziarul în continuare.
Aranjez ursul pentru că ultima vizită i-a deranjat blana. Am uitat să precizez că ursul meu are păr scurt pe mai tot corpul, dar pe piept acesta este mai lung şi mie îmi place să-l pieptăn într-un anume fel astfel încât să dea impresia că este un urs lăţos. Specie disparută în prezent. Oricum este deosebit.
-Bună ziua domnule.
-Bună ziua. Doriţi să-mi vedeţi ursu, poftiţi.
-Frumos realizat şi materialul pare de calitate dar nu vad să aibă nimic ieşit din comun.
-Adică ?
-Nu ştiu, mă gândeam că fiind vorba de un urs de pluş, în fond o jucărie, i-ar sta mai bine să arate puţin distrus. Ca şi cum ar fi scăpat din mainile unui copil mai nărăvaş.
-Dar este ursul meu de când eram copil. Nu cred că aş fi în stare să-i fac vreun rău. Cu el am stat toată copilaria mea. Îmi aduc aminte că atunci când eram bolnav de vărsat de vânt sau când am făcut oreion şi nu aveam voie să ies din casa şi nici alţi copii nu puteau veni la mine, Mişu al meu era singurul cu care stăteam de vorbă. Când mă trezeam, tot copil fiind, speriat noaptea, tot Mişu era cel care-mi era aproape. Cum să-i fac eu un aşa rău ?
-Dom’le, copiii normali distrug lucrurile din pură curiozitate, iar dumneata asta trebuie să arăţi, că ai fost un copil inteligent, curios şi jucaria ta trebuie să poarte urmele.
-Prea târziu, zic eu râzând.
-Dar nu e prea târziu nici acum. Uite îi rupem o labă şi îi scoatem puţina vatelină din el ca să sugerăm mai bine intervenţia ta.
-Nuuuuu !
Dar era prea târziu. Individul apucase deja să tragă de laba ursului şi acesta se desprinsese din cusături cu zgomot specific. Dar în urechile mele suna altfel. Surpriza a fost de proporţii când din urs nu a ieşit vatelină ci un fel de talaş. Explicabil faptul deoarece pe vremea când a fost realizat nu se inventase vatelina.
-Dumnezeule, ce-aţi făcut ?!!!!
-Ete na, ce-am făcut ? Acum arată a jucărie de copil. Ce vroiai, să arăţi lumii un ursuleţ neverosimil ?
Eram şocat. Vecinul meu se pregătise să-l pocnească cu ziarul în cap pe mitocan, dar s-a abţinut în ultimul moment. Îşi dăduse seama la timp de inutilitatea gestului. Lucrurile nu mai puteau fi reparate.
Şi uite aşa, ursul meu Misu a rămas cu doar trei labe.
-Mi-am cumparat o cafea şi încercam să mă liniştesc. Simţeam cum îmi zvâcneau urechile şi erau fierbinţi.
Nu trece mult şi apare o altă doamnă, de fapt o tânără şi cam fâşneaţă, cu ochii în toate părţile.
-Bună tu, ce urs simpatic ai. Ce-a păţit ?
-L-am stricat când eram mic. Eram curios să văd ce are în el.
-E cool aşa, îmi place. Şi cum îl cheamă, că nu se vede prea bine ?
-L-a chemat o dată Mişu apoi m-am hotarat să-i zic Pătrăţel.
-Aham.
-Da de ce îi ţii eticheta aia la gât, arată naşpa, scoatei-o.
-Ok, o scot. E bine acum ?
-Super, belea. Hai te pup baiat. Mai vorbim.
-Pa, pa duduie, pa.
Cad pe gânduri, "oare trebuia să vin eu aici ?".
-Vecine, la cactusul tău nu se opreşte nimeni să ţi-l admire ?
A fost unu mai devreme, nu l-ai observat că discutai cu dama cu fustă scurtă. A vrut să ştie dacă face flori şi i-am spus că nu, doar fructe. Haha …
-Hihihi, mă gândesc să devin şi eu ironic. Dar eu iau în serios totul.
-Dă-i dreacu dă nebuni, nu vezi că nu se pricepe la nimic ? E proşti dă-i dracu.
-Mda.
Vreau să mai zic ceva dar discuţia noastră este întreruptă de un alt tip ce pare mai răsărit.
-Bună ziua, mă interesează date despre ursul dumneavoastră.
-Sigur domnule, vă stau la dispoziţie cu orice informaţie.
-Cât aţi dat pe el ?
-Aaa, nu mai ştiu şi oricum nu eu l-am cumparat. L-am primit cadou de la mama mea când aveam cred 2 ani. De atunci îl am.
-Trebuie să ne dăm seama uşor. Un urs ca ăsta acum, cu uzură 80-90 % costă cam 5 RON fără TVA. Unul nou e peste 100 RON. Deci în urmă cu ...
-Prin anii 60' ...
-Deci prin 60' ... costa nou vreo 10 lei şi uzat aşa cred că-l luai şi gratis. Erau alte vremuri nene. Acum costa ceva, i-a crescut valoarea în timp. Îl vindeţi ?
-Nu domnule, am venit cu el aici ca lumea să vadă ce am eu de preţ, dar nu-l vând.
-Vă gândiţi, aveţi aici numărul meu de mobil, mă numesc Mişu.
-Wow, ca pe ursul meu.
-Serios ?
-Ei, acum îi spun şi Pătrăţel ca să-l alint, după ce i-am rupt laba.
-Chiar aşa, de ce i-ai rupt laba ? Nu crezi că esti cam zdruncinat cu nervii ?
-Ce vreţi să spuneţi ?
-Păi ce-ţi veni să rupi ursul ?
-Am vrut să arăt lumii setea mea de cunoaştere.
-Eşti nebun frate, du-te şi te caută la cap.
-Hmm.
Şi pleacă şi ăsta, iar eu îl urmăresc nedumerit şi lovit în orgoliu. Este rău să fii în situaţia de a nu putea să ripostezi. Trebuie să înfrunţi în linişte toate injuriile şi privirile răutăcioase. Este prima regula aici, în lumea asta. Bine că nu mai stau mult, uite ziua trece.
Mai apare o tipă cam nehotărâtă la început dacă să se oprească sau nu la ursul meu. Până la urmă se întoarce şi-l ia în mână preţ de câteva secunde, ca să-l vadă mai bine.
-Dacă îţi dau o sugestie te superi ?
-Nu.
-I-ar sta mai bine cu ochii scoşi. Nu crezi ?
-Ete na. De unde ?
-N-ai o forfecuţă, zău îi stă mai bine.
-N-am.
-Faci ce vrei dar parerea mea asta e. Este un contrast prea mare între ochi şi materialul textil. Ăştia nu sunt ochi de urs.
-Bine.
Şi pleacă.
-Ce nebună, auzi să-i scot ochii la urs.
Vecine, ai uitat de ce eşti aici ? Trebuie să aflii ce cred oamenii despre tine şi despre ceea ce ai tu de arătat lor, într-un cuvânt despre valoarea ta. Deci trebuie să te conformezi normelor lumii, altfel vei parea hilar în ochii lor şi condamnabil, vei fi un gândac de bucătărie mereu alergat. Şi gândeşte-te şi la cei dragi ţie care trebuie să sufere din cauza asta.
-Şi ce sa fac, să-i scot ochii ?
-Păi ...
-Bine.
Cu regret scot ochii ursului rămânând două găuri oribile prin care începe să curgă materialul de umplutură din cap. Aşez ursul pe spate. Îl privesc dezamagit, de fapt mă privesc pe mine.
-Auzi vecine, ce-ar fi să îl fărâmi de tot. Aşa nu mai ai probleme după.
Îl ascult şi încept să-l rup de tot până când ajunge la stadiul de masă diformă de pluş, tărâţe de umplutură, aţe de diferite culori şi doi ochi de porţelan foarte expresivi chiar şi aşa singuri.
-Cu ce arată acum, vecine ?

-N-arată rău, nu ştiu cu ce să-ţi spun că seamănă, dar oricum e mai bine decât atunci când ai venit cu el pe tarabă. Crede-mă că stiu ce spun.

Se apropie ora închiderii expoziţiei de "visuri şi gânduri" şi mă pregătesc să plec acasă. Adun ce-a mai ramas din urs şi le pun pe toate într-o pungă de farmacie. Îl salut pe amicul vecin care îşi strânge şi el cactusul şi plec îngândurat. A mai trecut o zi, am mai aflat câte ceva despre mine, deci trebuie să fie un pas înainte, oare ?
Pe drum întalnesc pe cineva drag, nu-i spun numele, care mă vede cu plasa în mână.
-Ce-ai acolo ?
-Păi, ce-a mai rămas din urs.
-Pot să vad ?
-Sigur, poftim.
-Doamne ce i-au facut ! Ce ai de gând să faci de acum, nu te potoleşti de loc ?
-Nu ştiu. Poate că Mişu trebuia să rămână anonim.