Mă apropii de laborator calm, studiindu-mi paşii pe mozaicul impecabil lustruit de papucii bolnavilor. Obişnuiesc deseori să calc doar pe pătratele albe ale acestuia, temător de a calca pe negru, nu ştiu de ce. Mă forţez astfel să fac paşi mai mari şi deci mai rari ... E jocul meu de fiecare dimineaţă. Trec pe coridoarele lungi ale unui spital vechi, insalubru. Întorc mereu privirile pierdute ale unor pacienţi fără speranţă. Oare de ce se uită la mine ? Uneori arunc câte un ochi prin ferestrele uriaşe cu geamuri mătuite de vreme ale holurilor care dau spre o curte interioară, pustie la această oră. Este 7.00 fix. Salut plictisit femeile de serviciu şi asistentele deja nervoase.Pătrund în laborator şi mă opresc puţin în dreptul uşii. Mă întâmpină de ani şi ani acelaşi peisaj cu sute de sticluţe de diferite culori pline cu tot felul de substanţe. Termeni în latină ori în greacă, cuvinte uitate de mult de limbajul curent, balanţe vechi patinate de timp. Rafturi pline cu enciclopedii şi farmacopei impresionante, cu cotoare rupte.
Pe perete am un ceas mecanic defect şi un calendar vechi de ani de zile. La ce-ar folosi ? Aici timpul a încremenit. Alaturi un barometru si un higrometru funcţionează impecabil.
Las geanta pe un scaun şi îmi iau de la capat acelaşi ritual zilnic. Îmi spăl mâinile cu apă rece şi săpun fin. Mă sterg încet cu tifon, îmi privesc mâinile atent şi venele uşor dilatate la mîna dreaptă pentru că am cărat servieta. Apoi cu tact le şterg cu spirt medicinal. Îmi pun halatul. Mai privesc o dată pe fereastră spre aleile curţii interioare. Câteva femei grase în halate albe împing cărucioarele cu mâncare. Este masa de dimineaţă. Mă întorc scârbit. Niciodată nu aş mânca aşa ceva. Două felii de pâine pe o farfurie de porţelan îngălbenit, o cană de inox de obicei fără toartă, cu ceai de cicoare şi cine ştie, poate azi chiar branză şi o roşie. De sărbători se dă cozonac.
Mă aşez la masa de lucru. Descopăr şi privesc cu interes poza ta. Am aşejat-o mai sus lângă o listă cu diluţii infinitezimale. Nu întâmplător.
Uite chiar azi avem diluţii infinitezimale de făcut pentru un pacient cu tuse seacă.
Studiez condica de aparat. Pare o listă lungă de termeni ciudaţi parcă adunţii din manuscrise medievale.
cina 5,
echinaceea 2,
malva 2,
cina compusă 4.
Îmi intorc privirea spre cele mai mici sticluţe brune ori albastru închis. Acolo se ţin cele mai tari otrăvuri. Întotdeauna otrăvurile tari se ţin în sticle mici. Ca şi oamenii răi în trupuri mici. Pe etichetele lor cerate cu parafină se înscriu numele în latină. Zeci poate sute de cuvinte şi expresii stranii pentru profani.
Îmi fixez privirea pe cele potrivite.
Dar mai zăbovesc puţin cu privirea la poza ta, o poză din profil. „Ce obraz frumos ai, o privire atentă, o suviţă de păr care îţi cade pe ureche, un cerecel discret în lob abia se întrezăreşte”. Părul tău ma fascinează. Ce oare are deosebit. Simt fiori în stomac ori de cîte ori te mângăi şi îmi trec degetele prin el.
Se ştie că femeile au mult aur în par, mult mai mult decât barbaţii, indiferent de culoarea lui. Poate aurul tău e cel care îmi trezeşte atâtea patimi, aurul care a luat minţile atâtor viteji de-a lungul timpului.
Revin cu mintea la ceea ce trebuie să fac: o diluţie infinitezimală. În ce constă: o picătură de otravă teribilă, atent aleasă o voi aduce într-un vas cu apă bine cântărită. Voi agita apoi uşor cu mişcări gândite. O picătură din acea soluţie o voi aduce în alt vas cu aceeiaşi apă pură. Şi pe aceasta o voi agita încarcând-o cu energie. De aici, o picătură o voi dilua ăn continuare cu apă repetând astfel operaţia de zeci de ori cu o migală bolnavă. În final voi obţine o soluţie ce va conţine doar urma, amprenta lasată de otravă in trecerea ei prin apa pură.
Soluţia ce poartă doar energia acelei teribile morţi, o voi da aceluia care are nevoie de ea.
Te privesc din nou şi mă gândesc la părul tău. Câte lucruri pot fi găsite în el. Precum inelele unui arbore secular ce-ţi povestesc anii parcurşi, şi buni şi răi, cu ploaie ori secetoşi, el, părul femeii, conţine toata istoria iubirilor ei, trădări, atingeri, priviri, suferinţe. Dar ca să-l citeşti trebuie să-l tai într-un ritual.
Nu l-ai mai vopsit şi acum câteva fire albe şi-au făcut timid apariţia vestind părăsirea adolescenţei. Mie îmi place aşa.
Mă opresc din lucru hotărât să mai visez.
Cafeaua de dimineaţă care umple camera şi te face să scoţi un picior de sub cearceaf şi asta îmi trezeşte un interes deosebit. Te privesc cum cu piciorul tău gol, precum o antenă de scarabeu cu care explorezi un deşert, mă cauţi. Dar nu te grăbeşti, eşti circumspectă nu cumva dintre faldurile cearceafului să apară vreo primejdie. Aşez cana pe noptieră şi mă apropii. Ştiu că nu vei alege cafeaua, ci sărutul meu. Mă aplec să-ţi sărut talpa. Un sărut, încă unul alături, şi încă unul. Îmi răspunzi mişcând din degete încet pe care le depărtezi uşor şi astepţi. Ţi le sărut pe rând, pe fiecare. Îmi întinzi şi celălalt picior pe care până mai adineauri doar îl bănuiam privind la perechea sa cum primeşte infinitezimale săruturi. La început temător, mai apoi hotărât, se intinde şi el alături primindu-şi răsplata pentru aşteptare.
Îţi privesc liniile tălpilor, fine urme într-un nisip. Cu degetul arătător mă joc cu ele, le urmăresc atent şi le sărut, iar tu tresari. Îţi analizez cu interes gleznele.
Te hotărăşti într-un târziu să apari de sub cearceaf.
-Cafeaua mea ?
-E acolo, frumoaso.
Îmi zâmbeşti. Îţi treci mână prin păr, acum foarte scurt şi ridici din sprâncene. Îţi aduci aminte de ceva, poate şi iar îmi zâmbeşti.
-Vrei cafeaua ?
-E fierbinte ?
-Da.
-Mai stăm, hai vino.
-Ne jucăm ?
-Cum ?
-Mmmm... aveai un inel de aur, unde e ?
-Acolo.
-Şi un fir de aţă unde găsesc ?
-Tot acolo.
-Bine, aşteaptă.
Rup un capat de aţă albă şi îl leg de inel. Mă aşez lângă ea şi ţinând de celalalt capăt firul, las inelul să se apropie de sânul ei stâng, chiar deasupra sfârcului. Neatingându-l acesta totuşi răspunde. Stau nemişcat privind firul şi inelul. Oare ce se va întâmpla ? Ne ţinem răsuflarea. Păi, nu se pot întampla decât două lucruri: ca pendulul format să se balanseze, ori să descrie o mişcare de rotaţie. Aşteptăm încordaţi.
Începe să se mişte fără a da de înţeles o mişcare anume. Apoi din ce în ce mai amplu, percepem o mişcare de pendulare.
-Şi ce înseamnă asta, măsoară timpul, bătăile inimii mele sau ce ?
-Nu tocmai. Aş zice că aidoma unui instrument fin intră în cadenţă cu muzica trupului tău. Măsoară şi traduce fiecare notă.
-Lucru mecanic ?
-Eşti ironică.
-Deformaţie profesională dragule, eu lucrez cu cifre, ai uitat. Bine spune-mi tu atunci ce este. Pune-l jos, hai să vedem ce face.
Mut pendulul deasupra muntelui Venus şi astept. Începe să descrie de data aceasta o mişcare circulară, progresiv mai amplă.
-Aici, de ce aşa ?
-Nu stiu. Ieri te sărutam patimaş acolo, ai uitat ?
Poate că aşezat acolo, sărutul a lăsat acea amprentă energetică, o informaţie, poate mai mult de atât. Iar acum prezenţa inelului, adus de la inimă, face ca energiile lor să descrie o mişcare nouă. O precesie Larmor.
-Ce este precesia Larmor ?
-O mişcare de rotaţie a unui vector datorată spinului nuclear al nucleelor atomilor.
-Şi la ce ajută asta ?
-Nu ajută, nu împiedică, urmează legi ale naturii.
Trupul poartă în cantităţi infinitezimale urmele tuturor atingerilor. Fiecare sărut aşezat de mine pe trupul tău rămâne acolo infinitezimal de-a pururi.
Lăsăm pendulul să se odihnească după atâtea căutari şi ne cuprindem pătimaş, ne căutam şi ne regăsim infinitezimal în toate. Ne iubim îndelung trăgând în piepturi infinitezimale arome de cafea fierbinte uitată pe noptieră.
Este 9 ceasul !
Deschid ochii şi îmi reiau infinitezimalele diluţii, dar cu gândul la mirosul tău infinitezimal.
Pe perete am un ceas mecanic defect şi un calendar vechi de ani de zile. La ce-ar folosi ? Aici timpul a încremenit. Alaturi un barometru si un higrometru funcţionează impecabil.
Las geanta pe un scaun şi îmi iau de la capat acelaşi ritual zilnic. Îmi spăl mâinile cu apă rece şi săpun fin. Mă sterg încet cu tifon, îmi privesc mâinile atent şi venele uşor dilatate la mîna dreaptă pentru că am cărat servieta. Apoi cu tact le şterg cu spirt medicinal. Îmi pun halatul. Mai privesc o dată pe fereastră spre aleile curţii interioare. Câteva femei grase în halate albe împing cărucioarele cu mâncare. Este masa de dimineaţă. Mă întorc scârbit. Niciodată nu aş mânca aşa ceva. Două felii de pâine pe o farfurie de porţelan îngălbenit, o cană de inox de obicei fără toartă, cu ceai de cicoare şi cine ştie, poate azi chiar branză şi o roşie. De sărbători se dă cozonac.
Mă aşez la masa de lucru. Descopăr şi privesc cu interes poza ta. Am aşejat-o mai sus lângă o listă cu diluţii infinitezimale. Nu întâmplător.
Uite chiar azi avem diluţii infinitezimale de făcut pentru un pacient cu tuse seacă.
Studiez condica de aparat. Pare o listă lungă de termeni ciudaţi parcă adunţii din manuscrise medievale.
cina 5,
echinaceea 2,
malva 2,
cina compusă 4.
Îmi intorc privirea spre cele mai mici sticluţe brune ori albastru închis. Acolo se ţin cele mai tari otrăvuri. Întotdeauna otrăvurile tari se ţin în sticle mici. Ca şi oamenii răi în trupuri mici. Pe etichetele lor cerate cu parafină se înscriu numele în latină. Zeci poate sute de cuvinte şi expresii stranii pentru profani.
Îmi fixez privirea pe cele potrivite.
Dar mai zăbovesc puţin cu privirea la poza ta, o poză din profil. „Ce obraz frumos ai, o privire atentă, o suviţă de păr care îţi cade pe ureche, un cerecel discret în lob abia se întrezăreşte”. Părul tău ma fascinează. Ce oare are deosebit. Simt fiori în stomac ori de cîte ori te mângăi şi îmi trec degetele prin el.
Se ştie că femeile au mult aur în par, mult mai mult decât barbaţii, indiferent de culoarea lui. Poate aurul tău e cel care îmi trezeşte atâtea patimi, aurul care a luat minţile atâtor viteji de-a lungul timpului.
Revin cu mintea la ceea ce trebuie să fac: o diluţie infinitezimală. În ce constă: o picătură de otravă teribilă, atent aleasă o voi aduce într-un vas cu apă bine cântărită. Voi agita apoi uşor cu mişcări gândite. O picătură din acea soluţie o voi aduce în alt vas cu aceeiaşi apă pură. Şi pe aceasta o voi agita încarcând-o cu energie. De aici, o picătură o voi dilua ăn continuare cu apă repetând astfel operaţia de zeci de ori cu o migală bolnavă. În final voi obţine o soluţie ce va conţine doar urma, amprenta lasată de otravă in trecerea ei prin apa pură.
Soluţia ce poartă doar energia acelei teribile morţi, o voi da aceluia care are nevoie de ea.
Te privesc din nou şi mă gândesc la părul tău. Câte lucruri pot fi găsite în el. Precum inelele unui arbore secular ce-ţi povestesc anii parcurşi, şi buni şi răi, cu ploaie ori secetoşi, el, părul femeii, conţine toata istoria iubirilor ei, trădări, atingeri, priviri, suferinţe. Dar ca să-l citeşti trebuie să-l tai într-un ritual.
Nu l-ai mai vopsit şi acum câteva fire albe şi-au făcut timid apariţia vestind părăsirea adolescenţei. Mie îmi place aşa.
Mă opresc din lucru hotărât să mai visez.
Cafeaua de dimineaţă care umple camera şi te face să scoţi un picior de sub cearceaf şi asta îmi trezeşte un interes deosebit. Te privesc cum cu piciorul tău gol, precum o antenă de scarabeu cu care explorezi un deşert, mă cauţi. Dar nu te grăbeşti, eşti circumspectă nu cumva dintre faldurile cearceafului să apară vreo primejdie. Aşez cana pe noptieră şi mă apropii. Ştiu că nu vei alege cafeaua, ci sărutul meu. Mă aplec să-ţi sărut talpa. Un sărut, încă unul alături, şi încă unul. Îmi răspunzi mişcând din degete încet pe care le depărtezi uşor şi astepţi. Ţi le sărut pe rând, pe fiecare. Îmi întinzi şi celălalt picior pe care până mai adineauri doar îl bănuiam privind la perechea sa cum primeşte infinitezimale săruturi. La început temător, mai apoi hotărât, se intinde şi el alături primindu-şi răsplata pentru aşteptare.
Îţi privesc liniile tălpilor, fine urme într-un nisip. Cu degetul arătător mă joc cu ele, le urmăresc atent şi le sărut, iar tu tresari. Îţi analizez cu interes gleznele.
Te hotărăşti într-un târziu să apari de sub cearceaf.
-Cafeaua mea ?
-E acolo, frumoaso.
Îmi zâmbeşti. Îţi treci mână prin păr, acum foarte scurt şi ridici din sprâncene. Îţi aduci aminte de ceva, poate şi iar îmi zâmbeşti.
-Vrei cafeaua ?
-E fierbinte ?
-Da.
-Mai stăm, hai vino.
-Ne jucăm ?
-Cum ?
-Mmmm... aveai un inel de aur, unde e ?
-Acolo.
-Şi un fir de aţă unde găsesc ?
-Tot acolo.
-Bine, aşteaptă.
Rup un capat de aţă albă şi îl leg de inel. Mă aşez lângă ea şi ţinând de celalalt capăt firul, las inelul să se apropie de sânul ei stâng, chiar deasupra sfârcului. Neatingându-l acesta totuşi răspunde. Stau nemişcat privind firul şi inelul. Oare ce se va întâmpla ? Ne ţinem răsuflarea. Păi, nu se pot întampla decât două lucruri: ca pendulul format să se balanseze, ori să descrie o mişcare de rotaţie. Aşteptăm încordaţi.
Începe să se mişte fără a da de înţeles o mişcare anume. Apoi din ce în ce mai amplu, percepem o mişcare de pendulare.
-Şi ce înseamnă asta, măsoară timpul, bătăile inimii mele sau ce ?
-Nu tocmai. Aş zice că aidoma unui instrument fin intră în cadenţă cu muzica trupului tău. Măsoară şi traduce fiecare notă.
-Lucru mecanic ?
-Eşti ironică.
-Deformaţie profesională dragule, eu lucrez cu cifre, ai uitat. Bine spune-mi tu atunci ce este. Pune-l jos, hai să vedem ce face.
Mut pendulul deasupra muntelui Venus şi astept. Începe să descrie de data aceasta o mişcare circulară, progresiv mai amplă.
-Aici, de ce aşa ?
-Nu stiu. Ieri te sărutam patimaş acolo, ai uitat ?
Poate că aşezat acolo, sărutul a lăsat acea amprentă energetică, o informaţie, poate mai mult de atât. Iar acum prezenţa inelului, adus de la inimă, face ca energiile lor să descrie o mişcare nouă. O precesie Larmor.
-Ce este precesia Larmor ?
-O mişcare de rotaţie a unui vector datorată spinului nuclear al nucleelor atomilor.
-Şi la ce ajută asta ?
-Nu ajută, nu împiedică, urmează legi ale naturii.
Trupul poartă în cantităţi infinitezimale urmele tuturor atingerilor. Fiecare sărut aşezat de mine pe trupul tău rămâne acolo infinitezimal de-a pururi.
Lăsăm pendulul să se odihnească după atâtea căutari şi ne cuprindem pătimaş, ne căutam şi ne regăsim infinitezimal în toate. Ne iubim îndelung trăgând în piepturi infinitezimale arome de cafea fierbinte uitată pe noptieră.
Este 9 ceasul !
Deschid ochii şi îmi reiau infinitezimalele diluţii, dar cu gândul la mirosul tău infinitezimal.
