Îmi căutam locul. Păşeam încet, rar ca nu cumva să pierd detalii strivindu-le. Mă opream când şi când, adulmecam aerul. Era primavară, cred că prin aprilie. După o iarnă lungă, aş zice dureroasă. Pierdusem totul, amintiri, locul meu, cântecul.
Vorbeam singur căci nu mai ştiam cânta şi mă încurajam, când .... primesc un zâmbet. Era o păpădie ? Da.
-Hei greiere, cauţi ceva ?
-Hmm, nu pe tine păpădie.
-Oare ? Ce-ţi doresti ?
-De unde ştii că-mi doresc ?
-Se vede c-ai pierdut ceva. Spune-mi, ai curaj.
-Să mă las în braţele tale ? Eu caut ceva anume, poate nu e plămădit încă.
-Ştiu eu împlinirea vremurilor tale, frumosule !...
-Ei, mă uimeşti. Păpădie, esti pufoasă doar atât !
-Aşa îmi place, ţie nu ? Ai atâta dorinţă sau atâta inconştienţă să te laşi în bratele mele ?
-Inconştienţa ... îmi dă fiori.
-Ştiu. Dar încredere ai ?
-Hmm, am. Ce crezi, sunt curajos.
-De unde? De când şi până când ?
-De la nebunia mea ... pâna la vindecare.
-Interesant răspuns, gâză.
-Mă poţi vindeca ?
-Spuneai că ai pierdut ceva, cauţi ....
-Cred că sunt bolnav. Mă vindeci ?
-De unele da, de altele nu, şi de unele nu stiu.
-Păpădie ... mă amăgeşti.
-Unde-ţi sunt cercurile frumosule, nici nu mi-ai spus cum te cheamă ?
-Ce puţin contează astea, cercurile ... da !
- ?
-Ai intrebări ?
-Am.
-Spune păpădie.
-Ai răspunsuri ?
-Tu pune-le că văd eu ce spun ...
-Unde era locul tău, cel pierdut, din cauza iernii parcă ?
-Hmm, locul meu ? Nu mai e. Era mai înalt, puteam privi în zare totul, un loc fin.
-Nu cumva acela avea o relativă fineţe.
-Dar, era al meu. Poate, îmi alunecau antenele uneori.
-Şi al meu care e ?
-Hmm, locul păpădiei ? Acolo unde o dată nişte degete fine îndreptau sprâncene.
-Cum arăt eu în ochii tăi ?
-Grăsuţă, pufoasă, aricioasă. Gata păpădie, plec. Am de căutat, tu mă ţii de vorbă şi mă amăgeşti. Uite, pământul s-a rotit, ziua a crescut şi amintirile mele dispar o dată cu această transformare. Nu vreau să le pierd.
-Ce indiscretă sunt !
-Mă duc măcar să visez la ele.
-Şi ce, eu nu-s virtuală ? Poţi visa cu mine.
-Nu. Eşti o păpădie vie, galben-aurie, cu picior verde, frunze lungi, lanceolat – pufoase, cu margini zimţate şi rădăcină amăruie.
-Hai, fugi şi caută ce-ţi face bine !
Şi încurajat de razele soarelui dar cu ochii tot la mândra păpădie încep să alerg cu spatele, privind în continuare puful galben. Bineînţeles că m-am împiedicat şi am căzut pe spate. M-am lovit rău de tot cred.
-Să te prind în braţe !!! a mai apucat să zică păpădia dar trupul meu era deja era în iarbă.
Mă împiedicasem probabil de o tufă de troscot sau un smoc rebel de iarbă. Cine ştie ?
-Nuuuuu ... strigă păpădia, dar nenorocirea se produse-se.
***
Sunt căzut şi amorţit visez. Cineva mă atinge parcă. Zborul mi-a fost prea scurt. Mă mângâie pe frunte, îmi îndreaptă sprâncenele speriate poate şi îmi şopteşte ceva. Mă cheamă oare? Vreau să răspund şi nu pot, nu ştiu sunetele. Nu înteleg nici de unde vine vocea. O caut întinzându-mi antenele căci doar ele se pot mişca. Sunt de chitină, rezistente, arcuite şi în sfârşit te găsesc deasupra mea aplecată. Îţi simt respiraţia caldă mirosind a boabe de strugure de toamnă târzie. Acum te recunosc. Îţi ating buzele şi le depărtez atât cât pot intra cu limba mea. Îţi desenez cercuri pe vârful limbii. O prind cu buzele şi o muşc uşor. Te sperii şi o retragi cu stângăcie apoi mi-o laşi, toată. O iau cu mine, la mine, un timp. E atât de caldă şi mişcările ei mă înfioară; o abandonez cu regret şi prind buzele, cea de sus mai întâi, apoi şi cea de jos şi nu mă satur.
Cad iar în visare însă pentru puţin timp pentru că mă muşti tu acum şi mă trezesc iară. Mă doare şi-mi tremură antenele; memorez durerea, o întipăresc adânc pentru a o recunoaşte. E plăcută, mai vreau şi mă muşti iar, mai tare, o fac şi eu.
Caut cu antenele alte locuri şi găsesc o aluniţă ceva mai jos, pe gât. Alunec şi o sărut, o recunosc dar mă întorc acolo unde îmi e cald. Mirosul de struguri mă îmbată. Am reînviat toamna ?
Îmi fac curaj şi caut urechea. O găsesc şi muşc lobul, întâlnesc un cercel verde-brotac. Alunec iar pe gat, pe ceafă, mă bucur de fineţea sa. Tresare, oare mi-e permis ?
Lupt pentru orice colţisor dar hainele tale nu mă lasă să cobor prea mult. Restul e intuiţie. Mă întorc să alint cealaltă ureche, mai mult şi mai mult.
O învăţ notele mele.
-Îmi place cântecul tău.
Nu răspund.
Încep să mişc degetele pentru că le simt în sfârşit şi apoi ridic un braţ. Nu întâlnesc nimic şi mai caut.
-Hmm ...
Trebuie să deschid ochii dar mi-e frică. O fac totuşi. Soarele mă orbeşte pe moment. Respir pentru prima oară de când am căzut. Adânc, adânc. Te caut dar nu eşti. Închid ochii iar şi las mâinile să-mi alunece, mă las condus doar de antene. Te regăsesc dar eşti în mine. Hotărăsc să nu mai deschid ochii. Rămânem aşa: greiere şi papadie.
Epilog
Pe pajiştea cu pricina puteai descoperi ieri, dacă erai atent, un greiere degerat şi o păpădie, aplecată asupra acestuia cu frunzele acoperindu-i capul. Pesemne că bietul greiere rămas fără adăpost peste iarnă, a mai găsit puterea de a se refugia lângă ea. Se ştie că păpădia (Taraxacum officinalis) nu este o plantă perenă şi ăsta e un mister: cum de-a supravieţuit păpădia gerului iernii ? Căci greierele sigur n-a apucat primăvara.
Vorbeam singur căci nu mai ştiam cânta şi mă încurajam, când .... primesc un zâmbet. Era o păpădie ? Da.
-Hei greiere, cauţi ceva ?
-Hmm, nu pe tine păpădie.
-Oare ? Ce-ţi doresti ?
-De unde ştii că-mi doresc ?
-Se vede c-ai pierdut ceva. Spune-mi, ai curaj.
-Să mă las în braţele tale ? Eu caut ceva anume, poate nu e plămădit încă.
-Ştiu eu împlinirea vremurilor tale, frumosule !...
-Ei, mă uimeşti. Păpădie, esti pufoasă doar atât !
-Aşa îmi place, ţie nu ? Ai atâta dorinţă sau atâta inconştienţă să te laşi în bratele mele ?
-Inconştienţa ... îmi dă fiori.
-Ştiu. Dar încredere ai ?
-Hmm, am. Ce crezi, sunt curajos.
-De unde? De când şi până când ?
-De la nebunia mea ... pâna la vindecare.
-Interesant răspuns, gâză.
-Mă poţi vindeca ?
-Spuneai că ai pierdut ceva, cauţi ....
-Cred că sunt bolnav. Mă vindeci ?
-De unele da, de altele nu, şi de unele nu stiu.
-Păpădie ... mă amăgeşti.
-Unde-ţi sunt cercurile frumosule, nici nu mi-ai spus cum te cheamă ?
-Ce puţin contează astea, cercurile ... da !
- ?
-Ai intrebări ?
-Am.
-Spune păpădie.
-Ai răspunsuri ?
-Tu pune-le că văd eu ce spun ...
-Unde era locul tău, cel pierdut, din cauza iernii parcă ?
-Hmm, locul meu ? Nu mai e. Era mai înalt, puteam privi în zare totul, un loc fin.
-Nu cumva acela avea o relativă fineţe.
-Dar, era al meu. Poate, îmi alunecau antenele uneori.
-Şi al meu care e ?
-Hmm, locul păpădiei ? Acolo unde o dată nişte degete fine îndreptau sprâncene.
-Cum arăt eu în ochii tăi ?
-Grăsuţă, pufoasă, aricioasă. Gata păpădie, plec. Am de căutat, tu mă ţii de vorbă şi mă amăgeşti. Uite, pământul s-a rotit, ziua a crescut şi amintirile mele dispar o dată cu această transformare. Nu vreau să le pierd.
-Ce indiscretă sunt !
-Mă duc măcar să visez la ele.
-Şi ce, eu nu-s virtuală ? Poţi visa cu mine.
-Nu. Eşti o păpădie vie, galben-aurie, cu picior verde, frunze lungi, lanceolat – pufoase, cu margini zimţate şi rădăcină amăruie.
-Hai, fugi şi caută ce-ţi face bine !
Şi încurajat de razele soarelui dar cu ochii tot la mândra păpădie încep să alerg cu spatele, privind în continuare puful galben. Bineînţeles că m-am împiedicat şi am căzut pe spate. M-am lovit rău de tot cred.
-Să te prind în braţe !!! a mai apucat să zică păpădia dar trupul meu era deja era în iarbă.
Mă împiedicasem probabil de o tufă de troscot sau un smoc rebel de iarbă. Cine ştie ?
-Nuuuuu ... strigă păpădia, dar nenorocirea se produse-se.
***
Sunt căzut şi amorţit visez. Cineva mă atinge parcă. Zborul mi-a fost prea scurt. Mă mângâie pe frunte, îmi îndreaptă sprâncenele speriate poate şi îmi şopteşte ceva. Mă cheamă oare? Vreau să răspund şi nu pot, nu ştiu sunetele. Nu înteleg nici de unde vine vocea. O caut întinzându-mi antenele căci doar ele se pot mişca. Sunt de chitină, rezistente, arcuite şi în sfârşit te găsesc deasupra mea aplecată. Îţi simt respiraţia caldă mirosind a boabe de strugure de toamnă târzie. Acum te recunosc. Îţi ating buzele şi le depărtez atât cât pot intra cu limba mea. Îţi desenez cercuri pe vârful limbii. O prind cu buzele şi o muşc uşor. Te sperii şi o retragi cu stângăcie apoi mi-o laşi, toată. O iau cu mine, la mine, un timp. E atât de caldă şi mişcările ei mă înfioară; o abandonez cu regret şi prind buzele, cea de sus mai întâi, apoi şi cea de jos şi nu mă satur.
Cad iar în visare însă pentru puţin timp pentru că mă muşti tu acum şi mă trezesc iară. Mă doare şi-mi tremură antenele; memorez durerea, o întipăresc adânc pentru a o recunoaşte. E plăcută, mai vreau şi mă muşti iar, mai tare, o fac şi eu.
Caut cu antenele alte locuri şi găsesc o aluniţă ceva mai jos, pe gât. Alunec şi o sărut, o recunosc dar mă întorc acolo unde îmi e cald. Mirosul de struguri mă îmbată. Am reînviat toamna ?
Îmi fac curaj şi caut urechea. O găsesc şi muşc lobul, întâlnesc un cercel verde-brotac. Alunec iar pe gat, pe ceafă, mă bucur de fineţea sa. Tresare, oare mi-e permis ?
Lupt pentru orice colţisor dar hainele tale nu mă lasă să cobor prea mult. Restul e intuiţie. Mă întorc să alint cealaltă ureche, mai mult şi mai mult.
O învăţ notele mele.
-Îmi place cântecul tău.
Nu răspund.
Încep să mişc degetele pentru că le simt în sfârşit şi apoi ridic un braţ. Nu întâlnesc nimic şi mai caut.
-Hmm ...
Trebuie să deschid ochii dar mi-e frică. O fac totuşi. Soarele mă orbeşte pe moment. Respir pentru prima oară de când am căzut. Adânc, adânc. Te caut dar nu eşti. Închid ochii iar şi las mâinile să-mi alunece, mă las condus doar de antene. Te regăsesc dar eşti în mine. Hotărăsc să nu mai deschid ochii. Rămânem aşa: greiere şi papadie.
Epilog
Pe pajiştea cu pricina puteai descoperi ieri, dacă erai atent, un greiere degerat şi o păpădie, aplecată asupra acestuia cu frunzele acoperindu-i capul. Pesemne că bietul greiere rămas fără adăpost peste iarnă, a mai găsit puterea de a se refugia lângă ea. Se ştie că păpădia (Taraxacum officinalis) nu este o plantă perenă şi ăsta e un mister: cum de-a supravieţuit păpădia gerului iernii ? Căci greierele sigur n-a apucat primăvara.
