Monday 13 December 2010

Linia

Primul vis
În vis, eram pe o culme de munte. Aveam de traversat o zonă ce despărţea două lumi. Nu puteam risca nimic. Niciuna dintre cele două lumi ce mi se deschideau la picioare invitându-mă viclean nu-mi era proprie. Într-una nu puteam respira, nu aveam oxigen, în cealaltă nu puteam visa. Se juca în acel moment totul pe o carte. Nu ştiam de unde vin sau unde ar fi bine să ajung. Doar fugeam ca un nebun încercând să mă salvez pentru ultima oara de la injecţia cu amitriptilină. Disperat am scos un creion din geantă şi pe o hârtie ruptă din caietul de chimie am scris celui care îmi tot salvase viaţa până atunci. Nu-mi aduc aminte ce am scris. Cu siguranţă îl invocam cerându-i ajutorul. Nici nu ştiu ce am făcut cu scrisoarea. Fugeam. Percepeam frica "un alb" ce îmi acoperea pieptul, iar moartea ca pe ceva "negru" - acoperându-mi umerii şi mă apăsa, mă chinuia, mă forţa să intru în pământ. Copacii erau aproape desfrunziţi. Era toamnă târzie, era frig şi soarele apunea foarte devreme. Cu greu distingeam cărarea de munte care cobora uneori prea abrupt ceea ce mă făcea să cad de nenumărate ori în genunchi. Alteori urca şi eram nevoit să mă agăţ cu măinile de orice rupându-mi carnea de pe degete pentru a mai înainta puţin. Am căzut şi toate percepţiile mele s-au modificat hidos, precum măştile lui Hofmann, doar că eu nu alergam pe bicicletă ci coboram parcă scări invizibile. M-am lovit la coloană şi plângeam. Urlam de durere şi de frică, de neputinţă. Apoi ... linişte, vocea aceluia care mă salvase şi cu alte ocazii o recunoşteam acum. Era caldă, mă înconjura cu blândeţe, mă mângâia.
-Citindu-ţi mesajul am înţeles frământările care te copleşesc acum ... spui tu în mesaj că vrei să afli "drumul- spre-locul-unde-visul-te-aşteaptă". Ştiu despre ce vorbeşti. Te cunosc prea bine. Caută şi acum să te salvezi prin "vis-zbor", eu doar te privesc, atât am dreptul să fac. E simplu. În oraşul în care vei ajunge există "un om împietrit". Nu e greu de aflat locul său. Caută doar semnele. Caută omul şi vorbeşte-i. Te va învăţa ce trebuie să faci. Vei fi salvat.
-Cine este omul, îl cunosc ?
-A trăit alte vremuri, poate mai bune, sau mai rele nu poţi tu judeca asta. Şi nu contează acum. Dar a iubit enorm, "a cântat această lume" de care fugi tu acum, aşa cum nimeni nu a făcut-o.
-Dacă a iubit această lume atât de mult, de ce acum este împietrit, nu vreau să-i împărtaşesc soarta...
-Pentru că i-a venit rândul ca orice om făcut din carne şi oase, să devină piatră.
-Nu înteleg.
-Caută-l !
-Ce sa fac ?
-Mergi, mergi ... nu căuta tu drumul. Este "o singură cale" de a ajunge la el.
I-am ascultat sfatul şi m-am ridicat. Totul în jurul meu s-a transformat din "sălbăticie" într-un "oraş sălbatic necunoscut". Notam acele cuvinte şi le treceam între ghilimele, în caietul de chimie ştiind ca îmi vor folosi.
Urcam pe un pod şi admiram o biserică nouă, frumoasă şi apoi până departe ... o priveliste oarecum familiară, interesantă, îmi dădea speranţă. Apoi brusc am ajuns sub acel pod. Am căzut. De acolo orice perspectivă era anulată. Şi iar frica ! Pe lângă mine, aproape lovindu-mă, fugeau trenuri colorate în gri, roşu şi galben şi mulţi oameni. Sute, poate mii. Nu le vedeam chipurile, erau acoperite parca de o ceaţă ca un voal. Erau trupuri care se mişcau în toate sensurile după algoritmini ciudaţi mânaţi parcă de o forţă invizibilă, de o voinţă stranie care la mine avea efectul contrar. Mă făcea să cad într-o contemplare prostească. Unii săreau peste şinele de cale ferată riscându-şi viaţa printre macazuri complicate şi semne ciudate desenate pe stâlpi ori pe tot felul de panouri de avertizare ce păreau vii. Treceau prin faţa mea monştrii cenuşii de oţel, care scoteau sunete îngrozitoare, erau locomotive şi tot felul de "vagoane-himere" care transportau "cărţi transformate în oameni", "oameni-cadavre", animale sacrificate cu sângele curgând încă din ele. Mirosul de cale ferată, de traverse acoperite cu catran, de fier incins şi de transpiratie grea, de şuruburi strânse în metal chinuit - le stiam pe toate acestea, dar mă speriau pentru a nu ştiu cât-a oară.