Noaptea trecuta a venit.
Mi-a aratat doua chipuri ale ei: unul dinaintea mortii si cel din clipa mortii.
Primul chip, la stanga, era cel pe care mi-l arata spunandu-mi ca este chipul pe care-l poarta vesnic; era chipul pe care-l cunosteam prea bine
Al doilea chip, in dreapta, era cel al mortii, asa cum am vazut-o cand a murit, cu gura deschisa, pielea galbena ca ceara, cu o durere infricosatoare pe el, o suferinta cumplita, cu regretul parasirii acestei lumi.
Nu imi vorbea, dar intelegeam mesajul ei doar privind acele chipuri. La inceput m-am intristat tare, apoi am plans.
Mi-a spus prin cele doua chipuri ca ce a pierdut prin moarte a fost chiar moartea - chipul mortii. M-a incurajat si mi-a aratat chipul vesnic. Era iubire si caldura, era o dragoste infinita.
Apoi a venit el.
S-a asezat pe un scaun langa masa de lemn din fata bucatariei de vara. Este locul cel mai important din copilaria mea. Acolo s-au petrecut cele mai frumoase momente ale copilariei.
A inceput sa planga dar plangea "prin mine". Era o durere uriasa care se transforma in lacrimi. Un plans convulsiv.
M-a imbratisat si ma strangea tare. Ii simteam caldura trupului. Nu mi-a vorbit.
Si au plecat, tinandu-se de mana fara a privi inapoi.
