Wednesday 3 February 2010

Morga - un vis

Eram într-o morgă. Un loc necunoscut încărcat de o tensiune uriaşă. Percepeam suferinţele tuturor celor care veneau să-şi ridice morţii şi o durere a celor morţi, durerea nu neapărat a despărţirii de această lume ci o durere cauzată de altceva, de ceva ce nu puteam intelege. Eram intr-o cladire veche dar renovata curand, destul de mare, cu o pardoseala alba (marmura sau gresie, nu stiu exact). Era frig, induram frigul, era foarte acut sentimentul de frig. Dar frica si emotia erau mult mai intense si ma copleseau. Imi era frica si nu intelegeam de ce, pentru ca eu nu paream a fi angrenat cumva in acel timp si loc, ci doar eram un privitor. Am inaintat catre o sala foarte mare, cel putin asa mi se parea mie. Cei care aveau de ridicat un mort trebuiau sa contacteze mai intai pe cineva din personalul acelei institutii care avea sarcina de-ai instrui cum se procedeaza. Se faceau scurte slujbe religioase atat inainte de a ajunge la mort cat si la locul in care era asezat pe masa. Sala cu mese era foarte mare si cred ca erau aproximativ 20-30 de cadavre asezate pe mese reci de beton placate la margini cu mozaic. Unele cadavre erau acoperite cu panze albe, altele nu si se puteau distinge relativ bine din locul in care priveam eu. Nu am indraznit sa merg mai departe. Repet, imi era foarte frica. Atmosfera era deosebit de tensionata pentru ca parea un purgatoriu in care toti cei prezenti, cei morti si rudele lor in viata, pareau a avea un rol bine determinat si se supuneau acelorasi rigori. Moartea era a tuturor, nu numai a mortilor. Din holul mare de la intrare vedeam ca exista doua astfel de sali, dar numai pe una am explorat-o. In stanga si in dreapta holului de la intrare se aflau trepte care duceau probabil la un etaj unde se aflau birouri. Nu am urcat, nu aveam curaj. Imi era frica sa nu descopar ceva ce mi-ar face rau si mie. Imi era frica sa cercetez.
Nu am zabovit prea mult si a aparut familia unuia dintre morti. Parea a fi vorba de o persoana destul de tanara, un barbat cred, nu sunt sigur. Familia numara 3-4 membri dar numai doi au mers pana la sala cu cadavre. Ceilalti au ramas undeva in hol. Am urmarit ce se intampla cu frica si interes, curiozitate bolnava. S-a facut o slujba. Auzeam preotul si simteam cuvintele acestuia cum curg impreuna cu fumul de tamaie. Nu stiu unde ... Apoi s-a mers la cadavru. M-am oprit la usa. Priveam socat, cu o durere teribila in suflet. Rudele il plangeau incet. Erau ravasite. In sala se aflau si altii, ceva mai departe, care isi plangeau mortii si indeplineau ritualurile. Un amanunt interesant este faptul ca sala era deosebit de luminoasa, parand a avea ferestre pe toate cele trei laturi. Acest lucru ma facea sa cred ca moartea are si partile ei frumoase, ca ar putea fi un inceput, ori o eliberare. Usile erau vopsite in alb si erau inalte, din lemn masiv, cu feronerie veche aurie, era greu de apasat pe clante pentru a le deschide. Si ...era frig, foarte frig, din ce in ce mai frig.
Am iesit ravasit tarandu-ma in genunchi. Nu puteam merge normal, ceva ma forta sa ating pamantul cu fruntea. Mergeam cand prin iarba, cand pe trepte, pe pietre de caldaram fugind de acel loc. Nu aveam curajul de a ma uita inapoi. Trageam cu degetele de smocuri de iarba, de pietre iesite din pamantul ud parca dupa o ploaie sperand ca astfel pot fugi mai repede si ca pot uita ceea ce am vazut. O mana nevazuta ma tragea uneori inapoi aducandu-mi aminte ca orice speranta este inutila. Moartea este si a noastra, a celor care inca mai putem cuvanta.