Tuesday 15 June 2010

Aparenţe

Mult timp nu am priceput de ce pomii îşi pierd frunzele toamna. Şi aceasta pentru că eu asociam pomii şi în general plantele, cu oamenii. Şi cum oamenii nu-şi pierd din măreţie, frumuseţe în funcţie de anotimp, acest fapt mă uimea. Asociam insa hibernarea lor cu exerciţiul morţii, o repetare a acesteia an de an. Ce-i drept îi cam invidiam pentru că astfel, credeam eu, nu se vor cutremura în faţa ei.
Dar la un moment dat am descoperit pe Şoseaua Viilor când aveam cred 4-5 ani, un pom ciudat. Era într-o curte aflată în dreptul refugiului de tramvai de la staţia "Înclinata", staţie desfiinţată de mult. Acolo aşteptam tramvaiul 25 împreună cu parinţii mei. Deci, în dreptul staţiei se afla o curte mică, pietruită şi o casă cu două etaje, mai pricopsită. Copacul era impresionant prin coroana sa şi frunzele de un verde foarte închis cu aspect cerat. Dar ceea ce m-a impresionat studiindu-l mai mult timp a fost faptul că toamna frunzele nu-i cădeau şi toata iarna acel copac era verde. Scormoneam cu ochii toate detaliile acelui copac şi nu pricepeam cum de nu-i cad frunzele iarna. Azi aşa, mâine aşa, când într-o zi cu greu m-am hotărât, orgolios fiind, să întreb pe cineva de ce copacul cu pricina este atât de diferit. Şi mi s-a explicat că dacă voi privi mai atent tulpina lui voi observa că acel copac are răsucită o liană imensă în jur şi că toate frunzele sunt de fapt ale lianei, copacul fiind mort. A fost un adevarat şoc pentru mine observaţia deoarece brusc în imaginaţia mea s-a creat un scenariu despre care voi vorbi o data (...). Atunci am început să fac distincţia între viu şi neviu, între substrat şi aparenţă.
Faptul că aflasem adevărul despre măreţia plantei nu îmi ştirbea cu nimic din admiraţie. Continuam de fiecare dată când ajungeam în staţia de tramvai să-l privesc fascinat, să o privesc fascinat de fapt pe acea liană. Distingeam deja, având antrenament, trunchiul uscat de liana viguroasă, crengile devenite doar amintiri uscate ce susţineau viaţa, de verdele agresiv al lianei. Uneori cochetam cu ideea că de fapt copacul nu este mort ci doar amorţit de strângerea ei. Realizam că măreţia se datorează acum ambilor şi că el trăieşte prin ea şi ea datorită lui.
Copacul şi liana nu se mai află acum în acea curte. Staţia de tramvai cum spuneam, nu mai există. Oamenii au intervenit curmand aceasta poveste. Curand si casa va dispare. Dar si oamenii !