Erată

Când vine acel moment de fapt lumea din jurul nostru moare, nu noi. Rămânem singuri și continuam să ne întrebăm: oare in ziua in care am murit nu eram vii ? Tocmai în acea zi.

Un decalog al raului

1.Sa iti imaginezi ca poti fi fericit cu ceea ce ai.
2.Sa iti imaginezi ca poti fi fericit si daca nu ai.
3.Sa iti imaginezi ca poti fi fericit daca esti tolerat (ce amagire!).
4.Sa iti imaginezi ca poti fi fericit daca iubesti (ce prostie !).
5.Sa iti imaginezi ca poti fi fericit daca faci bine, pentru ca ... poti.
6.Sa iti imaginezi ca fericirea ta conteaza pentru altcineva.
7.Sa iti imaginezi ca poti fi fericit fiind nefericit (nici asa nu merge).
8.Sa iti imaginezi ca poti fi fericit doar pentru ca cineva a intors capul dupa tine candva (idiotule, ce credeai?).
9.Sa iti imaginezi ca poti fi fericit ... la dracu cu fericirea !
10.Sa iti imaginezi ca poti fi fericit daca te poti bucura impreuna, mancand din aceeasi farfurie, cu aceeasi lingura, privind pe aceeasi fereastra, in aceeasi poveste.

O listă de motive

Alergam pe o strada necunoscută. Eram urmărit de un om sau doar de un gand ce se transforma în om. Nu simțeam ură ci poate curiozitate din partea sa. De obicei cand alerg în vis sunt urmărit de entități rau intenționate.
Drumul parea un cerc. O strada larga cu numeroase cladiri vechi. Am obosit si m-am oprit. Am privit cerul. Imi doream sa adie vântul. Apoi am intalnit-o. Nu mai simțeam nimic, nicio emoție la revederea ei. M-am întristat pentru ca rememora brusc si rapid anii petrecuți alături.
Am intrebat-o "de ce?".
M-a privit zâmbind si mi-a spus în sfârșit totul. A apărut o lista si imi citea. Era neschimbată, frumoasa si tânără.
"Te-am iubit mult la început. Apoi destul de repede, totul s-a transformat în obișnuintă. Stiu, suna aiurea. Eram îndrăgostită si fascinată de tine. De fapt, nu stiu ce eram. În mintea mea inca de copil, fascinația, admirația, iubirea se confundau. Erai primul om care știa si putea să mă asculte. Aveai răbdare. Atât de multă atenție la detalii. Nimic nu lasai neatins, nemângâiat în cuvinte.
Poeziile tale ciudate, jocurile si bineinteles poveștile fantastice.
M-ai invatat sa visez. Am aflat ca nimic nu este întâmplător. Ca totul poate fi construit, si salvat la nevoie. M-ai invatat fotografia. M-ai tinut de mana, m-ai alintat, mi-ai descantat mereu cand ti-am cerut.
Dar, nu te mai iubeam deja cand tu parca mai mult ca oricand doreai sa-mi dezvălui încă misterele tale. Uram situația în care ajunsesem. Iubeam ceea ce nu puteam avea. Asa credeam.
De ce am plecat ?
Pentru ca nu am vrut să te împart cu nimeni.
Erai mereu ocupat, oricand la dispozitia oricui.
Asa erai tu, un suflet al tuturor. Imprăștiat, rupt precum ursul tău de pluș din copilarie."
Am vrut să-i spun ceva, sa ma justific, dar a disparut asa cum a venit, întâi ea apoi gândul, apoi emotia, apoi nimic.
M-am intors si am luat-o la fugă în sens invers pentru ca imi doream sa se mai întâmple o data. Sa am sansa de a spune.
În zadar. M-am trezit.

Dă-mi mâna !

Visele nu mor, inimile nu iartă.

Omul

Și iar chipul...

Chipul …
Chipul de dimineata este chipul meu azi.
Maine va fi chipul de seara. Pentru ca seara va fi toata ziua.
Intr-o alta zi va fi chipul tau, pentru ca tu vei fi toata ziua mea.
Da, chipul tau poate fi si al meu.
Chipul fara chip este ceea ce traiesc si acum in pauza de cafea.
Cana de cafea este oglinda chipul meu. Imi caut destinul.
Cand privesc absent pe fereastra am chipul cerului.
In zilele cu sot am un chip, iar in cele fara sot chipul se schimba.
Iti aduci aminte ?! .. cand uscam pe usa cuptorului de aragaz tigarile cumparate pe sub tejghea, iti aduci aminte ?

Tigarile Carpati fara filtru.
Ai uitat serile lungi in care fumam tigara de la tigara si povesteam ?
Era frig. Era intuneric. Si doua ore de TV. Si injuram. Ce frumos o faceam !
Trei culori cunosc pe lume … chipul meu adormit cu ganduri.
Chipul meu, chipul copilului nascut fara voie. Luni pe la pranz.
Cu chipul acesta ascultam Radio Europa Libera cu usa inchisa la dormitor ca sa nu fim auziti.

Si ne iubeam. Ne iubeam mereu.
Chipul meu, chipul durerii. Chipul fericirii ascunse. Chipul indoielii. Chipul iubirii.

Într-o zi ...

... voi obosi.

Ana

Iertare de greseale si izbavire de rele
si indreptare vietii cere mie acum,
celui ce voiesc sa laud astazi a ta de lumina purtatoare,
pomenire si Dumnezeiasca stralucire,
Ana prea laudata
si iubita
Dumnezeu sa te odihneasca !

40 de zile
cu gandul la Ana mea
mi-am adus aminte de drumul facut acum 4 ani la Sfanta Parascheva, la Iasi
rugaciunea si inchinarea ...
apoi drumul facut in urma cu un an, durerea, deznadejdea si speranta ...tot la Sfanta Parascheva.
apoi drumul facut in urma cu ceva mai mult de 40 de zile, iarasi la Sfanta Parascheva.
... si iar durere, deznadejde si speranta.
apoi plecarea ei acum 40 de zile. Curcubeul aparut nefiresc, poate. Mangaierea ei noaptea. Teama mea de intuneric, de singuratate.
si imi doream ca de fiecare data sa se intample ceva, sa primesc semnul.
am intrat in prima biserica ce mi-a iesit in cale.
de ce ma rog ?
ce speranta am ?
si semnul a venit.
e acolo, e bine, e linistita.
Sfântă Parascheva o veghezi !

Chipul vesnic si chipul mortii

Noaptea trecuta a venit.
Mi-a aratat doua chipuri ale ei: unul dinaintea mortii si cel din clipa mortii.
Primul chip, la stanga, era cel pe care mi-l arata spunandu-mi ca este chipul pe care-l poarta vesnic; era chipul pe care-l cunosteam prea bine
Al doilea chip, in dreapta, era cel al mortii, asa cum am vazut-o cand a murit, cu gura deschisa, pielea galbena ca ceara, cu o durere infricosatoare pe el, o suferinta cumplita, cu regretul parasirii acestei lumi.
Nu imi vorbea, dar intelegeam mesajul ei doar privind acele chipuri. La inceput m-am intristat tare, apoi am plans.
Mi-a spus prin cele doua chipuri ca ce a pierdut prin moarte a fost chiar moartea - chipul mortii. M-a incurajat si mi-a aratat chipul vesnic. Era iubire si caldura, era o dragoste infinita.
Apoi a venit el.
S-a asezat pe un scaun langa masa de lemn din fata bucatariei de vara. Este locul cel mai important din copilaria mea. Acolo s-au petrecut cele mai frumoase momente ale copilariei.
A inceput sa planga dar plangea "prin  mine". Era o durere uriasa care se transforma in lacrimi. Un plans convulsiv.
M-a imbratisat si ma strangea tare. Ii simteam caldura trupului. Nu mi-a vorbit.
Si au plecat, tinandu-se de mana fara a privi inapoi.

sfarsit de saptamana

ce ploua, ce sfarsit de saptamana !
as vrea sa ... hmm,  am deschis fereastra, e frig,  e placut,
umed, aer curat, liniste,
ce liniste !de ce ?
mie frig, 
patul e gol,
perna miroase a parfum.
da ): parfum, 
ce puternic, 
cunoscut, am cafea,
facuta repede la ibric,
am pus apa si am asteptat.
priveam pe fereastra,
nicio miscare, totul incremenit,
apoi am pus zaharul, doua lingurite.
am asteptat ...
zgomot de flacara, de fierbere.
cafeaua !
2 lingurite si jumatate
ma grabesc,
nu am rabdare,
o torn in cana
si o stropesc cu apa rece.
fug cu ea in camera,
am uitat lumina aprinsa la baie, si ce daca ?
 ... sa stea asa.
am treaba.
visez,
ador cafeaua
si diminetile reci.

Linia

Primul vis

În vis, eram pe o culme de munte. Aveam de traversat o zonă ce despărţea două lumi. Nu puteam risca nimic. Niciuna dintre cele două lumi ce mi se deschideau la picioare invitându-mă viclean nu-mi era proprie. Într-una nu puteam respira, nu aveam oxigen, în cealaltă nu puteam visa. Se juca în acel moment totul pe o carte. Nu ştiam de unde vin sau unde ar fi bine să ajung. Doar fugeam ca un nebun încercând să mă salvez pentru ultima oara de la injecţia cu amitriptilină. Disperat am scos un creion din geantă şi pe o hârtie ruptă din caietul de chimie am scris celui care îmi tot salvase viaţa până atunci. Nu-mi aduc aminte ce am scris. Cu siguranţă îl invocam cerându-i ajutorul. Nici nu ştiu ce am făcut cu scrisoarea. Fugeam. Percepeam frica "un alb" ce îmi acoperea pieptul, iar moartea ca pe ceva "negru" - acoperându-mi umerii şi mă apăsa, mă chinuia, mă forţa să intru în pământ. Copacii erau aproape desfrunziţi. Era toamnă târzie, era frig şi soarele apunea foarte devreme. Cu greu distingeam cărarea de munte care cobora uneori prea abrupt ceea ce mă făcea să cad de nenumărate ori în genunchi. Alteori urca şi eram nevoit să mă agăţ cu măinile de orice rupându-mi carnea de pe degete pentru a mai înainta puţin. Am căzut şi toate percepţiile mele s-au modificat hidos, precum măştile lui Hofmann, doar că eu nu alergam pe bicicletă ci coboram parcă scări invizibile. M-am lovit la coloană şi plângeam. Urlam de durere şi de frică, de neputinţă. Apoi ... linişte, vocea aceluia care mă salvase şi cu alte ocazii o recunoşteam acum. Era caldă, mă înconjura cu blândeţe, mă mângâia.

-Citindu-ţi mesajul am înţeles frământările care te copleşesc acum ... spui tu în mesaj că vrei să afli "drumul- spre-locul-unde-visul-te-aşteaptă". Ştiu despre ce vorbeşti. Te cunosc prea bine. Caută şi acum să te salvezi prin "vis-zbor", eu doar te privesc, atât am dreptul să fac. E simplu. În oraşul în care vei ajunge există "un om împietrit". Nu e greu de aflat locul său. Caută doar semnele. Caută omul şi vorbeşte-i. Te va învăţa ce trebuie să faci. Vei fi salvat.

-Cine este omul, îl cunosc ?

-A trăit alte vremuri, poate mai bune, sau mai rele nu poţi tu judeca asta. Şi nu contează acum. Dar a iubit enorm, "a cântat această lume" de care fugi tu acum, aşa cum nimeni nu a făcut-o.

-Dacă a iubit această lume atât de mult, de ce acum este împietrit, nu vreau să-i împărtaşesc soarta...

-Pentru că i-a venit rândul ca orice om făcut din carne şi oase, să devină piatră.

-Nu înteleg.

-Caută-l !

-Ce sa fac ?

-Mergi, mergi ... nu căuta tu drumul. Este "o singură cale" de a ajunge la el.

I-am ascultat sfatul şi m-am ridicat. Totul în jurul meu s-a transformat din "sălbăticie" într-un "oraş sălbatic necunoscut". Notam acele cuvinte şi le treceam între ghilimele, în caietul de chimie ştiind ca îmi vor folosi.

Urcam pe un pod şi admiram o biserică nouă, frumoasă şi apoi până departe ... o priveliste oarecum familiară, interesantă, îmi dădea speranţă. Apoi brusc am ajuns sub acel pod. Am căzut. De acolo orice perspectivă era anulată. Şi iar frica ! Pe lângă mine, aproape lovindu-mă, fugeau trenuri colorate în gri, roşu şi galben şi mulţi oameni. Sute, poate mii. Nu le vedeam chipurile, erau acoperite parca de o ceaţă ca un voal. Erau trupuri care se mişcau în toate sensurile după algoritmini ciudaţi mânaţi parcă de o forţă invizibilă, de o voinţă stranie care la mine avea efectul contrar. Mă făcea să cad într-o contemplare prostească. Unii săreau peste şinele de cale ferată riscându-şi viaţa printre macazuri complicate şi semne ciudate desenate pe stâlpi ori pe tot felul de panouri de avertizare ce păreau vii. Treceau prin faţa mea monştrii cenuşii de oţel, care scoteau sunete îngrozitoare, erau locomotive şi tot felul de "vagoane-himere" care transportau "cărţi transformate în oameni", "oameni-cadavre", animale sacrificate cu sângele curgând încă din ele. Mirosul de cale ferată, de traverse acoperite cu catran, de fier incins şi de transpiratie grea, de şuruburi strânse în metal chinuit - le stiam pe toate acestea, dar mă speriau pentru a nu ştiu cât-a oară.

"no reply"

Am trait un vis urat. Eram pe strada undeva departe, nu stiu pe unde. Deseori in visele mele umblu aiurea sa aflu locuri noi si oameni. Ca acum. Ploua incet o toamna tarzie si trista. Suna telefonul de RDS cred, si ma uit pe ecran sa vad cine e. Scria "ZAT" .... hmmm ... cine-o fi ?, imi zic in barba. Si raspund. O  voce standard de domnisoara telesales:
- Buna ziua domnu ... NTO, sunt Ramona Xulescu de la serviciile .... si nu pricep prea bine ce spune pentru ca batea vantul.
-Da, eu sunt.
-Domnu' N. aveti o factura foarte mare la noi ! Va rog sa-mi comunicati CNP-ul ca sa stiu ca sunteti dumneavoastra.
-Uat ?! Bine, un moment sa mi-l aduc aminte. Si il dictez rar.
-Va multumesc, dumneavoastra sunteti. Este foarte, foarte mare factura.... ati folosit serviciile noastre foarte mult luna aceasta. Mult mai mult decat de obicei.
-Nu-mi vine sa cred. Eu vorbesc rezonabil la telefon, stiind ca am minute gratuite, iar in retea sunt apelurile de asemenea gratuite.
In capul meu se naste incet o mare nedumerire, o confuzie de-a dreptul, pentru ca nu stiam cu ce serviciu de telefonie aveam probleme, eu avand doua telefoane si vreo trei servicii de internet. Daca este o gluma, un spam, un virus. Fiind captiv in vis si neputand sa inteleg decat partial lucrurile frica a pus rapid stapanire pe mine.
-Ati lasat accesul la telefon altcuiva ?
-Nuuu domnisoara !
-Sa stiti ca e foarte mare.
Si in acel moment, cand doream sa aflu exact cat am de plata, convorbirea se intrerupe brusc. Astept in zadar sa ma sune din nou. Telefonul tace. Nervos caut eu sa apelez, dar constat ca acel numar nu se poate apela .... era ceva de genul "no reply". Caut in minte agitat o solutie la problema si ma tot intreb pe unde am lasat telefonul. Cine putea vorbi in locul meu si ce putea vorbi ? In urechi o voce de domnisoara isterica imi striga "no reply, no reply, no reply ...". Poate nu durata convorbirii era problema ci continutul acesteia. Daca facturarea se face la cuvinte ori la fraze ... nu-i totuna.
M-am trezit.  Primul lucru a fost sa ma uit la cele doua mobile de langa pat, sa vad daca sunt la locul lor.Erau cuminti pe scaun, langa pat, alaturi de telecomanda TV. Si cana de cafea goala ramasa de ieri ma privea lenesa.
Ma intind cautand sa ma relaxez dupa cosmar, dar ma simt precum un PC inchis fortat cu o seara inainte. Trebuie sa aleg intre "safe mode" sau "normal". Nu am alternativa.
Acum imi beau cafeaua standard, o cana si jumatate, cat incape la ibric. E luni, e 6.00 si e 6 decembrie. Nu am primit nimic de la Mos Nicolae. Ce rost are sa ma uit la usa ? Mi-as fi dorit sa gasesc ceva si bucuria sa o impartasesc, sa nu ramana ceva ascuns, dar cine sa afle ?
Cui ii pasa ca sunt ceea ce sunt, cui ii pasa ca vreau comunicare, ca sunt mai singur ca niciodata eu si device-urile mele minunate, ca imi doresc managaieri si cadouri. Am fost nascut si lasat aici cu eticheta "no reply".

Ascensor spre disperare

Citisem de mult cartea "Ascensor spre esafod", desigur ca povestea aceea avea alta miza insa lucrurile pot fi la un moment dat comparate cu cele traite de mine acum. M-am hotarat sa ies pentru cumparaturi obisnuite. Mi-am facut o lista sumara, am memorat-o si am plecat. Apas butonul de la lift timp de multe minute. Este construit sa ia apeluri in ordinea crescatoare a etajului de la care este chemat. Fiind un moment in care probabil multi umbla aiurea, trebuie sa am rabdare. La parter va merge prioritar, apelul meu fiind lasat in asteptare. Dar degetul trebuie mentinut in continuare pe buton. Apas nervos si injur printre dinti. De undeva de mai jos se aud voci si usi trantite si zgomot de chei, semn ca cineva asteapta pe altcineva sa incuie o usa apoi sa plece, nu se grabesc. Ma enervez exponential si apas mai tare pe buton, inutil. Liftul coboara si astept, si astept ...
Ascult atent, stiu pe de rost toate momentele, usa trantita de la lift, inchiderea usilor interioare, pauza scurta de liniste si apoi comanda pe care o primeste, un clic-clac specific, apoi un fasait calm. Ma bucur sa vad prin geamul mat cu modele, plin de scuipati, cablurile miscandu-se in jos. Deci, liftul va urca, poate la mine la 5. Astept cuminte dar el trece de nivelul meu undeva spre ultimul nivel. Fierb si injur. Apas in continuare si iar sper. Coboara din nou dupa ce a zabovit enorm acolo unde a fost tocmai chemat. Ajunge la parter si ... liniste. Incerc sa inteleg de ce. O fi lasat usa deschisa, sta de vorba cu administratorul, a ramas intre etaje. Ce bine ar fi !
Becul rosu continua sa lumineze. Nu mai pot sa suport si aceasta umilinta. Plec pe scari injurand din ce in ce mai tare. Aud insa ca se urneste din loc si cand ajung pe la etajul 3 intalnesc un batranel gras sprijinit intr-un lemn, o coada de matura, transformat in baston, cu capatul de tinut in mana infasurat intr-o batista murdara. Transpira enorm prin maieul alb-plasa si ma priveste cu prietenie zambind prin lentilele groase.
-Hadeti, intrati dumneavoastra ca eu nu ma grabesc, imi zice.
-Multumesc, eu nu mai aveam rabdare si am luat-o pe jos.
-Da stiu, oamenii tineri se grabesc mereu, stiu cum e.
Imi dau seama ca omul nu pricepe framantarile mele si incerc sa-l lamuresc. Izbucnesc cu riscul de a-l speria:
-Nu mai am rabdare sa astept liftul, nu mai am rabdare sa stau la cozi, nu mai am rabdare sa traiesc in blocul asta mizerabil. Mi-e scarba de tara asta, de oameni, de tot.
Inchid usile interioare ale liftului si apas pe parter. Mirosul de transpiratie al vecinului amestecat cu mirosul de nespalat din lift ma ucide lent, imi tin respiratia cum pot, trag putin aer printre dinti, dar vreau sa continui ideea.
-Nu mai suport nimic, atat mai pot spune, si tac privind spre oglinda sparta. Ma privesc si mi se pare ca arat oribil. Poate ca asta este chiar imaginea pe care eu o arat lumii. Ceva ce nu recunosc.
-Stiu domnule, stiu, nici eu nu mai am mult de trait, dar nu ma grabesc.
Am ajuns la parter si evadez rapid lasandu-i vecinului gras sarcina sa inchida usa liftului.
-La revedere, sanatate, ii arunc peste umar !
-Ati vazut, s-a afisat intretinerea, vine azi ... ?!
-Da, multumesc, am vazut.

definitivat si motivat, iremediabil finisat

DEFINITÍV adj., adv. 1. adj. definitivat, finisat. (Forma ~ a unei lucrări.) 2. adj. irevocabil, nestrămutat. (O hotărâre ~.) 3. adv. iremediabil, irevocabil. (Un lucru ~ pierdut.)

examene de luni dimineata

In fiecare zi dam un examen. Cu fiecare seara inainte de acest eveniment subconstientul incepe sa-si faca griji. "Sa-i spun, sa nu-i spun ?" ...se intreaba. Dar, el crede ca de multe ori trebuie sa ne protejeze, ca nu mereu trebuie sa anticipam ceea ce urmeaza, bun sau rau. Noi sa fim buni atunci, la examen, nu inainte, cu o seara inainte, ca sa nu dormim si sa nu visam alte scenarii utile candva. Oricum si altii pot avea insomnii din cauza noastra, noi vom avea insomnii pentru altii, cu alte ocazii nenumarate. De ce sa nu dormim linistiti macar in noaptea de duminica spre luni, dinaintea incercarii ?

Vise

Am scos nasul afara dupa ce am facut baie. Eram tot un abur cald, placut si frigul intepator mi-a taiat rasuflarea. Cu riscul de a intepeni sau de a raci iar, am iesit si am stat asa vreme indelungata, cazut pe ganduri. Nu ma saturam. Imi umpleam plamanii cu mirosul de fum venit de la case, frig curat si ceata. Am gasit pe pervaz o ciocolata amaruie lasata de mama. Am desfacut-o repede si am incaput sa ma desfat. Tremuram deja dar nu ma induram sa pierd acel spectacol: luminile proiectate pe cer, prin ceata formand halouri ce pareau vii.
Mi-am adus aminte de tine cand spuneai ca rebela fiind ti-ai fi dorit azi sa dai totul jos ... pana la limita decentului. Unde este decenta ? Care-i sunt limitele ? Cand visezi exista limite ale decentei ? Cu siguranta. Dar nimeni nu a ajuns sa le guste, atat sunt de neatins. Ma gandeam asa, aiurea, doamne ce frig este ! Si am plecat in urma cu amintirile, cand eram in delta Dunarii, prin 1987. Seara tarziu obisnuiam sa ies in ger, sa fumez. Priveam cerul spuzit cu stele si asteptam cu infrigurare sa treaca cate o nava plina de lumini. Ma fascinau ! Dunarea era in crestere la acea vreme, prin decembrie si practic ma aflam mai jos decat nivelul apei, la adapostul unui dig inalt de aproximativ 5-6 m inaltime. Astfel incat, privind in perspectiva, o nava care se apropia, parea ca se va prabusi peste mine atunci cand va ajunge in dreptul meu. Iluzia optica era asigurata deci visele puteau incepe. Firesc la acea vreme visam la casa, la mama, la iubita. Da, la iubita mea, mai mult imaginara. Cea pe care o intalneam pe furis la Tulcea de doua ori pe saptamana. Doamne, ce-o face acum ? Isi mai aduce aminte de mine ? Cu siguranta nu. Eram doar un soldatel in verde care aparea de doua ori pe saptamana in portul Tulcea. Martea si joia.
Nu pot intelege de ce eu am impresii si amintiri atat de vii, cu atat de multe detalii. Ma chinuie acest fel de a ducere aminte. Prea multe amanunte, Dumnezeule ! Ma surprind deseori pe strada, cand merg singur, cum mintea pleaca aiurea si isi reintalneste atat de multe amanunte traite incat am senzatia ca am plecat acolo cu totul. Ma sperii pentru ca pot sa confund trecutul cu prezentul. Oare o fi chiar asa rau ?
Asa am patit acum, uitand unde sunt, cu un prosop ud in jur, privind la stele si mancand ciocolata amaruie si biscuiti cu scortisoara. Haha ! Biscuiti rotunzi cu scortisoara, iti dai tu seama ?!
Acum scriu si stranut. Am uitat sa-ti spun ca am o rinita alergica decoperita intamplator. Ma apuca stranutul, asa ca nebunu'. Risc sa-mi cada prosopul :)... Ma bag la caldura langa calorifer si savurez un ceai imaginar. Hmm, cine stie, poate chiar ma duc sa-mi fac unul.
Sa nu uiti de oferta mea ... sa-ti fie bine si nu stiu cum sa fac asta. Stiu doar ca lucrurile mici si neinsemnate adunate toate la un loc, ne fac viata mai ... asa, suportabila. Implinirile mari sunt rare si se platesc scump. Si nu cred ca trebuie vanate. Sa vina daca e sa vina.
:)
vise ciufulite, violete

Aparenţe

Mult timp nu am priceput de ce pomii îşi pierd frunzele toamna. Şi aceasta pentru că eu asociam pomii şi în general plantele, cu oamenii. Şi cum oamenii nu-şi pierd din măreţie, frumuseţe în funcţie de anotimp, acest fapt mă uimea. Asociam insa hibernarea lor cu exerciţiul morţii, o repetare a acesteia an de an. Ce-i drept îi cam invidiam pentru că astfel, credeam eu, nu se vor cutremura în faţa ei.
Dar la un moment dat am descoperit pe Şoseaua Viilor când aveam cred 4-5 ani, un pom ciudat. Era într-o curte aflată în dreptul refugiului de tramvai de la staţia "Înclinata", staţie desfiinţată de mult. Acolo aşteptam tramvaiul 25 împreună cu parinţii mei. Deci, în dreptul staţiei se afla o curte mică, pietruită şi o casă cu două etaje, mai pricopsită. Copacul era impresionant prin coroana sa şi frunzele de un verde foarte închis cu aspect cerat. Dar ceea ce m-a impresionat studiindu-l mai mult timp a fost faptul că toamna frunzele nu-i cădeau şi toata iarna acel copac era verde. Scormoneam cu ochii toate detaliile acelui copac şi nu pricepeam cum de nu-i cad frunzele iarna. Azi aşa, mâine aşa, când într-o zi cu greu m-am hotărât, orgolios fiind, să întreb pe cineva de ce copacul cu pricina este atât de diferit. Şi mi s-a explicat că dacă voi privi mai atent tulpina lui voi observa că acel copac are răsucită o liană imensă în jur şi că toate frunzele sunt de fapt ale lianei, copacul fiind mort. A fost un adevarat şoc pentru mine observaţia deoarece brusc în imaginaţia mea s-a creat un scenariu despre care voi vorbi o data (...). Atunci am început să fac distincţia între viu şi neviu, între substrat şi aparenţă.
Faptul că aflasem adevărul despre măreţia plantei nu îmi ştirbea cu nimic din admiraţie. Continuam de fiecare dată când ajungeam în staţia de tramvai să-l privesc fascinat, să o privesc fascinat de fapt pe acea liană. Distingeam deja, având antrenament, trunchiul uscat de liana viguroasă, crengile devenite doar amintiri uscate ce susţineau viaţa, de verdele agresiv al lianei. Uneori cochetam cu ideea că de fapt copacul nu este mort ci doar amorţit de strângerea ei. Realizam că măreţia se datorează acum ambilor şi că el trăieşte prin ea şi ea datorită lui.
Copacul şi liana nu se mai află acum în acea curte. Staţia de tramvai cum spuneam, nu mai există. Oamenii au intervenit curmand aceasta poveste. Curand si casa va dispare. Dar si oamenii !

Ficţiune pură, vise şi teorii, nimic adevărat

Bucuria

Ma visam caine, un patruped slab mort, plin de purici si viermi intestinali. Dar frumos foc, cu blana destul de lunga, in toate culorile, ciufulit si cu urechile motate aruncate pe spate, pus pe joaca tot timpul. Eram al nimanui de ceva vreme. Fusesem aruncat pe strada de cineva care avea prea multe guri de hranit. Am incercat eu de mai multe ori sa ma intorc dar de fiecare data eram aruncat seara pe trotuar. Asa ca, intr-o zi am hotarat sa plec in lumea larga. Desi aceasta stare imi aducea multe necazuri, ma descurcam de minune cu timpul. Invatasem sa caut prin gunoaie, sa-mi aleg tot felul de bunatati, insa numai in acele locuri in care nu ma intalneam cu dulaii mahalalei ori cu persoane « binevoitoare » carora le placea la nebunie sa imi dea cate un sut zdravan undeva. Schelalaiam cateva minute si fugeam mancand pamantul. Apoi imi trecea pentru ca uitam destul de repede de ce tipam asa tare. Chiar ma apuca joaca imediat gasind aproape in orice un motiv de bucurie. Povestea mea devine interesanta din momentul in care am cunoscut-o pe ea, o doamna tinerica, simpatico, cel putin in ochii mei de caine vagabond asa parea, o zana. Intr-o dimineata de iulie, chiar neavand ce sa fac, ma plictiseam ingrozitor si caldura nu-mi dadea pace, in plus puricii in acea zi parca inebunisera, m-am hotarat sa ma asez in scara unui bloc, mai la umbra. Ma scarpinam intr-una fara rezultat. In fine, era un lucru acceptat avand in vedere ca nu-mi placea apa. De sapun ce sa mai zic, nu-l cunoscusem. Deci, doamna cu pricina iesise dintr-un bloc de peste drum si nu parea a avea o tinta anume. Mergea alene miscandu-si soldurile si geanta intr-un fel anume care mie imi indica ca ar avea ceva de oferit. Ma refer la ceva de mancare. Asa ca, dupa ce-am studiat-o binisor, m-am luat dupa ea pret de cateva strazi pana cand m-a observat. Atat a trebuit ! Vazand ca imi zambeste si pare a fi binevoitoare am inceput sa ma gudur pe langa picioarele ei superbe. Adulmecam aerul plin de parfumul ei frantuzesc. Era superba. Imi vorbea in limba ei din care nu intelegeam mare lucru, dar imi parea bine ca am un nou tovaras de joaca. S-a aplecat de mai multe ori sa ma mangaie pe cap, se juca cu blana mea de pe ceafa si asta imi producea o emotie teribila. Eram innebunit de placere. Am devenit din ce in ce mai indraznet atingandu-i palmele cu nasul meu umed. Ma simteam extraordinar. Apoi am indraznit si mai mult sugerand sa deschida poseta, poate voi capata ceva de mancare. Nu mancasem de doua zile ceva serios si era momentul sa o fac. Nu avea nimic insa la ea, dar asta pentru mine nu a insemnat nimic descurajant. Continuam sa ne jucam pana cand am ajuns la bulevard. Aici teama mea de masini si de alti dulai era suficient de mare, incat a trebuit sa ma opresc trist pe trotuar uitandu-ma lung dupa perechea de picioare superbe care se indreptau spre statia de metrou. Am tot zabovit ceva vreme in speranta ca se va intoarce. Nu a mai aparut in acea zi. M-am intors pe strada mea, la gandurile mele. Dupa vreo 2-3 zile, poate 4, nu mai stiu, tot pe la 9-10 dimineata apare din nou. Wow, ea e, Doamne, sa nu o pierd !!! Si alerg fuga, fuga de era sa ma impiedic de o creanga, sa vin gramada.

-Vaii, ce frumooos esti !!!

Eram in al noua-lea cer. Scuturam coada plina de ciulini in toate directiile si saream in sus ca apucat starnind praful de pe caldaram.

-Mai frumosule, tie nu ti-e foame ? Uite ti-am adus ceva.

Aaaaaa, asta m-a adus in pragul delirului gastronomic. Doamne ce de bunatati erau: cascaval bucati, oase de pui, cateva felii de paine la care aveam totusi ceva rezerve oricat de lihnit de foame as fi fost. Apoi ceva resturi de la o mancare cu cartofi, foarte bune si ele. A fost .... ce sa zic, una dintre cele mai frumoase zile ale mele. Ma mangaia pe cap in timp ce mancam si asta imi placea teribil. Acum nu as mai accepta asta asa de usor. O priveam din cand in cand in ochi. Nu ma saturam sa o admir, era atat de frumoasa ! Am mancat aproape tot pentru ca vroiam in acelasi timp sa ma si joc. Era o ocazie ce nu trebuia ratata. Asa de mult as fi vrut sa pot vorbi cu ea, sa ne intelegem. Poate ca si ea la randul ei ar fi avut multe sa-mi spuna. Savuram momentul si nu ma gandeam la ziua de maine. Intalnirile noastre au continuat. Obisnuiam sa o astept dimineata la ora 9. Uneori aparea, alteori nu. Stiam insa ca rabdarea imi va fi rasplatita. Singura mea teama era sa nu apara vreun alt maidanez ca sa-mi disput cucerirea. A venit iarna, cam repede anul acesta. Totusi blana mea proaspat schimbata ma ajuta noaptea sa nu sufar prea tare de frig. Prietena mea venise ieri sa-mi aduca cateva delicatese. Eram insa cam morocanos, a inteles asta si nu a stat prea mult cu mine. Mi-a cuifulit putin blana si a plecat. Nu m-am uitat dupa ea. Devenisem melancolic de la o vreme, chiar ciufut. Aveam toane, capatasem tabieturi. Offff ... si toate astea intr-o singura vara. Nu intelegeam ce se petrecea cu mine. Era frig si am inceput sa motai sub un carton. Pubelele de gunoi fusesera golite dimineata devreme deci riscul sa fiu deranjat era minim. Pisicile stiau asta, oricum ne cunosteam deja si ne ocoleam reciproc. Nu suportam mirosul lor. Probabil devenisem alergic la parul de pisica pentru ca aveam reprize serioase de stranut dupa ce tavaleam cate una ... asa de nervi. Am adormit destul de repede si visam, visam ... visam. Eram om, un barbat fericit poate. ….

-Unde te duci ?

-Afara.

-Ti-ai hranit animalul ?

-Nu, azi nu. Ma duc acum sa-i duc ceva. Mai mananci ceva de acolo ? Daca nu, i le duc lui.

-Du-le ... pe tine te vreau.

-Cand ma-ntorc.

-Sa-ti povestesc ce faza am trait ieri.

-Bine, am plecat, paaa.

M-am facut comod si curand am adormit. Am intrat in alt vis. De data aceasta eram intr-o expozitie cu acvarii. Ma plimbam printre vase imense populate cu tot felul de ciudatenii din adancuri. Mii de culori ...

Semnele, dezamagirea

-Hai, povesteste-mi ...

-M-am dus si eu ca tot omu’ in acea seara, cand nu stiai unde sunt, la observatorul astronomic, langa Carol, pentru a fi martor la un eveniment cosmic rar: alinierea planetelor. Acolo, un domn cu o burta mare, cu barba si ochelari cu rame groase, ne arata ultimile cuceriri ale tehnicii astronomice, proiecte, realizari. Ma strecor o data cu turma de vizitatori printre harti complicate, planse superb colorate si tot felul de aparate lustruite impecabil, indreptate spre ceruri. Lume pestrita dealtfel, pensionari, mame cu copii in brate, tineri studiosi si cosuri pe fata, ahhh ... la un moment dat voce:
-Domnule spuneti-ne ce proiecte au fost lansate cu aceasta ocazie si ce credeti ca puteti descoperi cu aceasta ocazie, as zice unica pentru tara noastra ?
-Pai ce proiecte sa avem ? Este doar un fenomen de aliniere a planetelor si nu are nimic spectaculos in sine. Fenomenul poate fi prevazut, calculat si nu ne influenteaza, asa cum se tot spune prin revistele de astrologie. Alea-s prostii sau daca vreti o stiinta popularizata. Noi aici facem adevarata stiinta.
-Domnule astronom, se aude o voce de cocoana, dar putem sa le vedem si noi.

-Ce sa vedeti doamna ?

-Planetele.

-Pai, asa cum spuneam mai devreme pe unele le veti putea vedea, pe altele nu deoarece sunt prea indepartate. Acum vom merge sus pe acoperis unde avem o terasa si de acolo vom observa cu ajutorul teleobiectivului nostru performant. Dar va rog in liniste si nu va imbulziti. Toata lumea va putea vedea. Pe rand …
-Si le vedem asa aliniate ?

-Nu doamna, am mai spus.

-Si se vede ceva pe ele ?

-Aveti rabdare, domnisoara, nu va imbulziti !

M-am retras din calea suvoiului asteptandu-mi randul linistit la luneta. Nu credeam o iota din ceea ce mi se intampla. Fireste era un alt vis nefericit in care intrasem fara voie.

- Haha misto dar cu sarutul cum ramane, domnule astronom ?

-Mmm m-am intrebat in legatura cu asta timp ce tranteam usa visului.

Seara

 

-: mai ramai cu mine
-: pleci mereu
-: de ce?
-: esti mereu ocupata
-: niciodata pentru tine
-: am stabilit asta, nu ?
-: sa nu ma superi, ca plang tare
-: ramai cu mine putin, imi face placere
-: ma linisteste si ma bucura
-: ei, cum asa ? Stii sa si plangi ?
-: plang tare ...
-: lupt si plang ... si lupt
-: si plang
-:
-:
-: sa nu mai plangi niciodata asa tare, da ?
-:
-:
-: crezi ca alinierea planetelor ne poate influenta cumva ?
-: oooh
-: nu ma pricep deloc
-: presupun ca da
-: uneori mi se potrivesc predictiile astrale, alteori ...
-: cum te-ai simti daca ai fi o planeta, sa zicem ... Venus ?
-: si te vei apropia de ... Pluto
-:
-: poate as fi timida
-: poate m-as ... inrosi
-: ca un astru la apus
-:
-: si planetele devin rosiatice
-: depinde cum le mangaie soarele
-: mai ales Venus, nu ?
-: si Marte
-:
-: maine e luna plina
-: Pluto nu?
-: pe Pluto este intuneric
-:
-: dar se pare ca dupa Pluto ar mai fi una
-: mica
-: da ?
-: invizibila chiar si cu lentilele cele mai performante
-: este intuita
-: dedusa prin calcul matematic
-: nu-i greu
-: imagineaza-ti
-: hmmm, mie mi-ar fi greu, explica-mi
-: cineva pe care nu-l vezi
-: acum fac o comparatie
-: ok
-: ar veni tiptil pe la spatele tau si te-ar saruta pe gat, apoi ar fugi
-:
-: te vei intoarce si nu vei vedea pe nimeni
-: iti vei imagina ca a fost doar o impresie, vantul
-: poate o frunza cazuta aiurea dintr-un copac
-: nu ramane o aroma ?
-: dar ...
-: ajunsa acasa si privindu-te in oglinda, singura
-: ai putea sa observi ca esti imbujorata
-:
-: lucru care de obicei nu se intampla decat daca ai fi alergat
-:
-: ceea ce nu era cazul in ziua respectiva
-: si te intrebi
-: ce-a fost
-: atunci
-: excluzand toate celelalte cauze
-: ah, eu ma imbujorez atat de repede ... oare ti-am spus asta vreodata ?
-: deci ..
-: vei cauta sa afli adevarul
-: si a doua zi
-: in acelasi ceas
-: in acelasi loc
-: te vei opri
-: si vei astepta
-: si iar se va intampla
-:
-: dar atat de repede incat
-: nu vei avea nici de aceasta data puterea de a afla
-:
-: si iar acasa in fata oglinzii, aliniata cu imaginea ta si cu sarutul misterios
-: va veti mangaia
-: cine a fost ?
-: m-as gandi ca a fost ... hmmm
-: asa, planeta aceea indepartata, este dedusa se pare ...
-:
-: doar prin atingerea pe care o ofera altei planete
-: ceva nepalpabil
-: dar care totusi lasa profunde urme
-: off, drag ...
-: ce frumos visezi
-: l-am intrebat pe un astronom
-: ce influenta ar avea asupra noastra apropierea lui Marte la distanta minima
-: si ?
-: si mi-a raspuns ca nici una, din moment ce aceasta apropiere dureaza doar cateva secunde
-: off, sa inteleg ca era un ciufut plin de matematici, nimic poetic in el
-:
-: pai si cu sarutul cum ramane
-: ?
-: mi-am zis eu in gand
-: ei, el este un om al stiintelor exacte
-: cat dureaza sa lasi un sarut pe gatul cuiva ?
-: noi avem voie sa facem derogari, nu ?
-: ca bine zici !!!
-:
-: astia nu trebuie bagati in seama, eu asa cred
-: ba da
-:
-: ca sa ne ferim
-: nuuu
-: sunt si ei buni
-:
-: dar nu au sansa de a fi sarutat gatul iubitei
-: vezi?
-: deci nu sunt buni
-: nu-s de invidiat
-: am citit azi ceva frumos, scris de un bloger
-: ?

-: ultimul paragraf mi-a placut cel mai mult

-: ma gandeam ca in bratele iubitei/iubitului totul e mai usor

-: se schimba multe in bratele ei/lui

-: -: iti place?

-:

-: ?

-: ?

-: crezi ca doi romantici ar muri de foame ?

-: cu siguranta

-: sa-i crezi ca iubirea le poate tine la infinit ?

-: daca-i desparti

-: altfel ... se hranesc reciproc

-: zicea ... Adrian Pintea ...

-: imi priveam aseara pozele facute in urma cu vreo 17 ani

-: ca Romeo si Julieta au existat pentru ca nu au avut timp sa-si consume iubirea

-: si ?

-: am foarte putine cu mine

-: eu sunt cel care tine aparatul in mana

-: erau vreo 3-4

-: eu nu am ... nu le pastrez

-: foarte rau

-: iti vei dori sa vezi urmele

-: sau ... poate gresesc

-: iubirea pe care o ai este suficienta

-: nu ... nu cred ca vreau

-: si te hraneste

-: indeajuns

-: incat

-: sa-ti poti tine petalele larg desfacute

-: poate doar daca cineva ar reusi sa ma surprinda mai frumoasa decat sunt

-: cine stie

-: ahhh ... am nevoie de ea, dor

-: mare nevoie

-:

-:

-: azi am vazut o anemona

-: ai fotografiat-o ?

-: cred ca ma privea si ea cu foarte multa atentie

-: nu aveam voie acolo

-:

-: te pandea ?

-: dar am retinut miscarile ei

-: mai mult

-: ma dorea cred

-: intre tentaculele ei

-: sa ma mangaie

-:

-: apoi sa ma devoreze

-: ma face geloasa anemona ta

-: si o stea de mare

-:

-: nu stiam ca are un ochi albastru

-: superb

-: care pulsa la orice miscare in jur

-: sau o fi fost gura

-: astfel desenata ca sa induca in eroare

-: sa te apleci asupra ei

-: imi palce enorm sa sarut ochi

-: nu vreau sa te mai intrerup, doar sa te citesc

-: este poate o ciudatenie a mea

-: ochii au ceva magic

-:

-:

-: senzatia este extraordinara

-: cand buzele ating genele

-: pare a fi o intampinare

-: apoi pleoapa ochilor atat de fina

-: si sub aceasta ochiul iscoditor

-: nelinistit de ceea ce se petrece deasupra

-: si el nu poate vedea

-: ci doar simti vag

-: este o relatie unica ce se stabileste intre ochi si buzele care-l saruta

-: nici o alta parte a trupului nu o realizeaza mai bine

-: si revin la steaua mea de mare

-: care avea un ochi sau o gura superba

-: albastra

-: cu irizatii

-: de alte nuante atunci cand pulsa

-: erau multe minunatii acolo

-: ?

-: de exemplu

-: un peste galben superb

-: parea desenat

-: si in jurul sau altii mult mai mici

-: de culoare violet

-: am aflat apoi ca ea este cea galbena

-: si baietii erau violet

-:

-: era si un peste imens din pacific

-: se pare o fosila vie

-:

-: era atat de nelinistit

-: de ce ?

-: probabil realiza varsta sa

-: cine poate sti ?

-: erau si Guppi

-: mii de culori

-: superbi

-: stelele de mare mananca inghetata ?

-: apoi unii rosii

-: cred ca da

-: de ce nu ?

-: dar sa fie cu ciocolata cu menta

-: ahh, doar cu crema de capuccino am

-: aham

-: o sa intreb

-: dar mi-e teama sa ma apropii de ea

-: daca ma indragostesc ?

-: oare de ce?

-: off

-:

-: o stea de mare provine cu siguranta dintr-o stea cazatoare

-: o farama de univers care a cazut in mare

-: cred ca da

-: nu am alta explicatie

-: si pare logic

-: cred ca e o supravietuitoare

-: stelele nu mor

-: alta s-ar fi innecat in locul ei

-: zice cantecul

-: mor si ele, sa stii

-: oare ?

-: doar ca o fac foarte elegant

-: si nimeni nu afla, niciodata

-: se ascund doar

-: doar vad ca nu mai sunt si atunci cred toti ca au plecat sa se odihneasca putin

-: hmm

-: ramane din ele ceva de vreme ce lasa in continuare influente

-: vezi

-: poate o fi chiar planeta de care ziceam mai devreme

-: nimeni n-o vede

-: dar existenta ei nu poate fi negata

-:

-: sa nu te mai recunosc

-: bronzata

-: sunt ?

-: daaa

-: oricum mai bronzata decat o anemona

-:

-: era roz

-: frumos

-: esti dor ?

-: cine stie ce sunt ?

-: ?

-: asteapta-ma

-:

-: gata

-:

-: ti-e teama de anemone, dddor ? de stele de mare ?

-: nu-mi sunt familiare

-: ma fascineaza

-: dar prefer sa privesc doar

-:

-: le iubesc de la distanta

-: ahh, uite ce marturisire

-:

-: coplesesti bietele plante

-: poate

-: si ele ma inspira

-: altfel, ce s-ar alege de mine ?

-: poate pentru ca te plac, poate le esti drag, doar ca plantele sunt mute

-: stii asta, nu ?

-: ele nu vorbesc niciodata

-: doar freamata

-: eu le inteleg graiul

-: isi schimba culoarea uneori

-: alteori infloresc

-: in detrimentul intelegerii graiului omenesc, uneori

-: suntem oameni si mereu gresim, nu ?

-: uneori atat de tare

-: cum am gresit eu ?

-: nu cred ca ai gresit

-: de ce spui asta ?

-: dupa felul cum sunt privit pe strada

-: sau poate ma insel

-: si eu te privesc la fel ?

-:

-: vezi ?

-: incep sa iubesc pericolul

-:

-: trebuie sa fii prudent, imi promiti, da ?

-: nu as stii sa te protejez

-: fii linistita

-: nu as stii cum, oricat de tare mi-as dori asta

-: -: planeta de care vorbeam

-: este invizibila

-: imi esti drag, dor, imi place sa-ti simt atingerea, m-as simti mizerabil sa stiu ca te-am suparat vreodata

-: nu o vei vedea

-:

-: e greu, nu ?

-: nu

-: se duc toate

-: nu vreau sa se duca

-: as vrea sa ramana mereu

-: dar sa nu produc pagube

-: oare pot asta ?

-: stiu eu sa am grija de planete

-: ?

-: nu stiu

-: poate invatam impreuna ?

-: ?

-: nu stiu

-: iti fac rau ?

-:

-: iarta-ma

-:

-: fugi planeta

-:

-: stai

Dar sarutul a fost tot ceea ce a ramas.

Epilog

Pendulul caruia i-a fost destinat a avea o nesfarsita miscare, incorsetata intr-o singura dimensiune, este totusi cel care arata intreaga noastra framantare, in toate dimensiunile.

Să completezi un formular cu soarele în ochi, apoi poţi să pleci

să începem:

ştii ce nume ţi s-ar potrivi ?

cine vrei să fie lângă tine când te vei naşte ?

apropos, când vrei să cobori pe pământ ?

ce este albul şi negrul ?

le vei şti deosebi ?

ce este locul ales pentru tine ?

ce este femeia iubită ?

ce este durerea ?

ce este glonţul ?

dar timpul ?

ce este întâi şi ce este după ?

te mai întreb o dată, chiar vrei să cobori pe pământ ?

ce vei fi tu ?

ce va fi ea ?

ce va fi ?

sau ce nu va fi ?

îţi voi da aripi să zbori până acolo

apoi ţi le voi lua ...

vei cădea liber şi te vei izbi de pământ

vei învăţa ce înseamnă a lovi şi a fi lovit

vei învăţa plânsul dar şi râsul

iarăşi te întreb: vrei să cobori pe pământ ?

vei cunoaşte frigul şi arşiţa

vei învăţa singurătatea şi vei fi sufocat de priviri în egală măsură

şi nu vei avea aripi, ţine minte asta !

să continuăm:

cine sunt eu ?

mă vei mai recunoaşte de acolo ?

cum mă vei chema ?

oare mă vei chema ?
alege-ţi penele să fie lungi si puternice, să duci zborul până acolo.
când vei întâlni o casă să intinzi bine aripile apoi să te desprinzi de ele şi să cazi

succes ...

Constanţa

Într-o dimineaţă destul de fierbinte de septembrie, în 1987, am ajuns oarecum fără voia mea în Constanţa. Coincidenţă sau nu, Constanţa este oraşul al cărui nume îmi e atât de drag. De data aceasta însă ştiam că nu va fi un început atât de bun ca acela în care porneam la drum din pântecul mamei mele, Constanţa.

Cu o valiza verde de lemn in mana, imprumutata de la un fost securist, pensionat pe caz de boala si intre timp decedat, am coborat pe un peron extrem de aglomerat. Priveam nauc in jur si vedeam doar doua feluri de oameni - fericiti si necajiti. Evident eu eram incadrabil din oficiu la ce-a de-a doua categorie si in plus „fara speranta”. Oare ? Intotdeauna am avut un dubiu privind starea mea rea sau buna, niciodata nu am stiut cand imi merge bine ori altfel.

Faceam deci ture prin zona apropiata iesirii, undeva langa cladirea principala a garii de unde ieseu zeci si zeci de oameni grabiti imprastiindu-se precum gandacii de bucatarie cand le faci lumina. Asteptam sa vina cineva sa-mi spuna incotro s-o iau, era un instinct primar. Stiam doar ca trebuie sa ajung in Tomis Nord la cea mai mare unitate de graniceri. Stomacul meu era de mult in alt loc anatomic iar degetele mainii drepte inghetasera strangand manerul incomod al valizei verzi. Avea o particularitate acea valiza: forma oarecum neconventionala in comparatie cu valizele pe care recrutii le au de obicei. Dar mai ales culoarea de un verde brotac tipator, deranjant, de fapt o culoare tare chic dar nu pentru acel moment. Cel care mi-o daduse tinea ceapa uscata in ea, in podul casei. A trebuit sa ma urc pe o scara lesinata pana in pod si sa o descopar intre mormane de vechituri pline de paianjeni. Acum amintirile se amesteca in asa fel incat imi e greu sa pastrez o linie in naratiunea mea, asa ca voi sari mereu de la una la alta, cum imi trece prin cap.

Cautam cu privirea in toate directiile incercand sa-mi aduc aminte de locuri pe care nu le mai vazusem din copilarie, cand veneam cu parintii la plaja vara. Trecusera deja foarte multi ani si locurile nu-mi spuneau mai nimic.

A aparut la un moment dat nu stiu de unde un tip inalt, blond, cu figura calma si chiar simpatic, evident imbracat in verde si cu semnele de graniceri pe umar. M-am apropiat de el i-am aratat ordinul si mi-a spus sa mai asteptam poate mai vin si altii. Intradevar, in scurt timp au mai aparut inca 3-4 la fel de speriati ca si mine.

Am iesit din gara si ne-am indreptat catre statia de troleibuz. Atunci mi-am adus aminte de spatiul larg din fata garii cu acea minunata alee principala, cu flori si iarba pe mijloc. Priveam de departe nostalgic blocurile cu patru etaje imbracate in iedera, undeva in partea stanga. Priveam si oamenii si atat de linistiti imi pareau in comparatie cu ceea ce se petrecea in mine, incat imi venea sa fug ca dintr-un vis urat. Nu stiam decat ca va fi rau si va dura mult timp. Dar si asa, nu puteam anticipa cat de rau va fi si cat de mult ma va marca aceasta experienta.

Nu stiu in ce troleibuz m-am urcat, nu stiu cand am ajuns in Tomis Nord, stiu doar ca totul trecea pe langa mine asa cum derulezi mai rapid o caseta video. Ma aflam inca sub influenta unor clipe minunate petrecute cu cateva zile inainte, in parcul Herastrau, in compania unei fete pe care de putin timp o cunoscusem. Experienta a fost de doua ori inedita pentru mine pentru ca era prima mea mare iubire si prima fata pe care o sarutasem patimas si care m-a lasat sa-i mangai sanii. Nu-mi venea sa cred ca asa ceva e posibil. Consideram sanii unei femei de neatins. Un lucru pana atunci tabu se sfarama dezvaluindu-mi o mica parte a sexualitatii. Dar, ca o ironie a sortii nu a durat decat doua zile pentru ca in cea de-a treia sa plec in armata.

Si acum sa explic legatura dintre fata si valiza. Valiza imprumutata apartinea tatalui fetei. Haha .. ! Atunci cand am luat valiza de la famila N. privirile noastre s-au intalnit in sufragerie si a fost suficient pentru a intelege ca ne vom iubi. Scurt, fulgerator, ca un foc de paie intretinut cu kerosen. Si asa a fost dar, asa cum mie destinul mi-a oferit astfel de scenarii, iubirea noastra s-a consumat apoi de la distanta si s-a stins tot asa de la distanta si cu o imensa durere pentru mine. Deh .. kerosenul parca nu intretine arderea decat comprimat cumva. Chestie de chimie !

Si sa vedem acum care este legatura dintre domnul N., armata si Constanta. Cand s-a hotarat ca trebuie sa merg la recrutare, tatal meu un om dur, cu principii cazone, a considerat ca nu trebuie sa fiu in nici un fel ajutat pentru a intelege diferenta dintre ...... Dumnezeu stie ce, bine si rau, alb si negru, sus si jos, viata si moarte etc.. El considera ca pentru mine exista doar solutia unei cariere militare dar, atentie, incepute de pe cea mai de jos treapta.

Incercand sa scap de planurile tatalui meu am ajuns la domnul N., om finut, descurcaret, alunecos, cum spuneam fost securist, in acel moment pensionat pe caz de boala, o boala cumplita – un cancer digestiv. Acesta contra unei spagi ce consta intr-un pachet de cafea (Doamne cum se numea ???? era nemteasca si avea hartia aurie, cred ca ALVORADA) si un cartus de KENT auriu (se vedea deja ca trecuse prin multe maini), m-a dus la comisariatul militar din Strada 11 Iunie. Acolo seful, un colonel burtos, scarbos, prieten vechi se pare cu domnul N., mi-a promis ca voi ajunge intr-o unitate de elita unde nu voi cunoaste decat armata adevarata.

Imbatat cu ideea ca voi fi o „elita” (wow, cum suna "elita" !!!) am plecat bucuros acasa. Ar mai fi fost si o alta varianta cu care puteam chiar scapa de armata, anume sa ma casatoresc rapid si sa fac doi copii. Eee, cum asa ? Doi, nu unul. Mai aveam la dispozitie doar cateva luni si nu cred ca ar fi putut nimeni face asta pentru mine. Si poate ca o casnicie aranjata cu doi plozi de gat ar fi fost mai rau decat o armata in postura de „elita”.

Nu stiu cand au trecut ... mai, iunie, iulie, august si a venit 15 septembrie cand fata domnului N. a vrut sa ne plimbam prin parc. Zis si facut. Pana atunci doar priviri ascunse, discutii copilaresti interminabile, jocuri prostesti, dar frumoase. Chiar am facut un schimb, eu i-am dat ceasul meu de buzunar, cu lant argintiu iar ea mi-a dat bratara ei de argint ce reprezenta un fel de ... nu stiu sa-i zic. Ceva care cuprindea incheietura mainii ei plinute si care mie imi placea la nebunie.

Nu era o frumusete domnisoara A., chiar nu era, dar o placeam teribil. Nu stia sa se imbrace, nu stia decat ce are de facut la liceu, teme, exercitii la mate, comentarii la romana. Imi impuia capul cu tot felul de intamplari din liceu, cu ghidusii facute de pisica ei. Ii statea destul de rau si in sarafan cu matricola in piept prinsa cu capse ca sa poata fi data jos pe strada, dar ma scurgeam dupa ea, eram topit.

Constanta, septembrie fierbinte

Am ajuns in Tomis Nord si am traversat bulevardul, am trecut printre doua blocuri de 10 etaje, apoi am mai mers putin printre alte blocuri cu patru etaje destul de insalubre, ca in sfarsit sa ajungem la o unitate militara desfasurata pe o suprafata imensa, cel putin asa mi se parea mie. Cea mai mare unitate de graniceri din Romania la acea data. Poate doar cea din Oradea sa fi fost mai mare, asta o aflam mult mai tarziu.

Tot timpul pe drum ma gandeam la iubirea ce-o lasasem acasa. Incercam sa adun cat mai multe informatii despre noile locuri, „fotografiam” tot ceea ce vedeam si stocam undeva imagini pentru a-mi fi de folos o data cand ma voi intoarce, ca in povestea cu Hans si Gretel care aruncau boabe de fasole pe drum, astfel incat sa gaseasca drumul de intoarcere.

Inchideam ochii pentru scurt timp si nu-mi vedeam decat mainile mele cuprinzandu-i sanii mici, ascutiti si nematurizati inca. Ma vedeam pe banca pe malul lacului Herastrau, intr-un loc retras de priviri indiscrete. Ne sarutam patimas asa cum ne pricepeam s-o facem, o premiera pentru amandoi. Ea saliva abundent dar acest lucru nu parea s-o descurajeze. Si nici pe mine. Chiar incercam sa inteleg ce se intampla si eram poate putin nedumerit. Atunci descopeream sarutul. Simteam ca ma incing, ca ceva se intampla in mine si nu stiam ce reactie sa am. Continuam sa-i apas sanii in toate directiile dar asta nu parea sa trezeasca in ea o placere, parca tot sarutul era cel care ii capta toata atentia. Pesemne ca nici ea nu stia ce valoare au sanii. Eu nici atat. Cu degetele, prin bluza incercam sa intuiesc detaliile lor. "Ce minune" imi ziceam, mi se intampla, ce minune.

Se oprea din cand in cand si isi stergea cu dosul palmei saliva despre care nu mai puteam spune a cui era. Eram rosii la fata amandoi si cred ca cei care treceau pe langa noi se uitau discret poate nedumeriti, poate intelegand. Ma stanjenea acest lucru si am gasit in cele din urma un loc si mai bun, mai retras decat primul, sub o salcie. Banca era rupta si fundurile noastre alunecau in gol intre doua traverse.

Nu s-a putut mai mult si nici nu stiam ce trebuie facut. O mangaiam uneori pe coapse mai mult din curiozitate si pentru ca imi placea ca este pufoasa. Era destul de mult de pufoasa. Mai tarziu am inceput sa constientizez ca orice loc al trupului poate deveni un motiv de visare.

... si iarasi Constanta, septembrie de foc

Am intrat in unitate lasand afara toate sperantele, incepea atunci cea mai cumplita experienta pentru mine, mutilanta.

Cauzele dorului

Prima cauza ar fi timpul. Adica regretul de a nu fi ramas nimic de facut. Apoi ar fi departarea si fireste imposibilitatea atingerii. O a treia cauza ar putea fi, de ce nu, insingurarea (singuratatea este consecinta a trecerii timpului, fatal ireversibil si a departarii).In acest ultim caz dorul nu este cuiva asociat si se intoarce ca un bumerang si ne plezneste, ne nauceste, ne pune la pamant in cele din urma. Despre insingurare as vrea sa vorbesc acum. Dar pentru a vorbi despre aceasta, mai intai trebuie sa tac mult timp si sa tin ochii inchisi, sa strang totul, adica ce-a mai ramas, in pumni.

Pe cine, pentru cine ...

Există momente în viaţă când ne dorim cu toată fiinţa un anumit lucru. Dar pentru că evenimentele au un sens prestabilit, ce asigură echilibrul universului, Dumnezeu prin mărinimia sa le rânduieşte astfel încât să ne împlinim visurile uneori ceva mai târziu. Si astfel, multe dintre intrebarile noastre nu-si mai au rostul. Trebuie doar sa asteptam.

Există însă şi pericolul ca odată ajunşi în faţa dorinţei împlinite, mult prea târziu, să nu mai fim în stare să o recunoaştem şi în consecinţă să nu o mai apreciem. Prea departe, prea târziu, mult prea sus ...
Să nu se mânie Dumnezeu pentru nerecunoştinţa noastră ?
Pe cine să mai strângem în braţe atunci ?
Şi ecoul ne va răspunde "pe cine, pe cine ....pe cine ..."
-Ce e mai dureros: să nu se îndeplinească niciodată sau să se îndeplinească prea târziu ?
-Pot să nu răspund ?
-Ai avea curajul să-ţi răspunzi, astfel încât să nu te auzi decât tu ? Pentru că în cazul în care s-ar intampla ca cineva să fie prin preajmă ... ar tresari.
-Din păcate eu mi-am răspuns.
-Poate momentul întrebării ... A nu se împlini niciodată implică paradoxal, speranţele. Dar, dacă împlinirea vine prea târziu, speranţele sunt în van. Şi dacă împlinirea nu are şanse de a te atinge şi pe tine, atunci durerea este nemărginită, dacă ea vine când lucrurile sunt deja scrise pentru tine, un altfel de durere te va cuprinde.
-Să le gust pe rând ?
-Se pare că ne este dat să gustăm din plin speranţa şi durerea. Altfel, nu ne-am împlini în cer.
-Ca se implinesc sau nu dorintele noastre, nu cred ca e asa de important, mai mult conteaza atitudinea noastra in fata provocarilor, sa traim arzand, implicandu-ne, daruindu-ne, fara a astepta sa fim imbogatiti din afara, ci noi sa ne lasam amprenta pe tot ceea ce vine in contact cu noi...

Morga - un vis

Eram într-o morgă. Un loc necunoscut încărcat de o tensiune uriaşă. Percepeam suferinţele tuturor celor care veneau să-şi ridice morţii şi o durere a celor morţi, durerea nu neapărat a despărţirii de această lume ci o durere cauzată de altceva, de ceva ce nu puteam intelege. Eram intr-o cladire veche dar renovata curand, destul de mare, cu o pardoseala alba (marmura sau gresie, nu stiu exact). Era frig, induram frigul, era foarte acut sentimentul de frig. Dar frica si emotia erau mult mai intense si ma copleseau. Imi era frica si nu intelegeam de ce, pentru ca eu nu paream a fi angrenat cumva in acel timp si loc, ci doar eram un privitor. Am inaintat catre o sala foarte mare, cel putin asa mi se parea mie. Cei care aveau de ridicat un mort trebuiau sa contacteze mai intai pe cineva din personalul acelei institutii care avea sarcina de-ai instrui cum se procedeaza. Se faceau scurte slujbe religioase atat inainte de a ajunge la mort cat si la locul in care era asezat pe masa. Sala cu mese era foarte mare si cred ca erau aproximativ 20-30 de cadavre asezate pe mese reci de beton placate la margini cu mozaic. Unele cadavre erau acoperite cu panze albe, altele nu si se puteau distinge relativ bine din locul in care priveam eu. Nu am indraznit sa merg mai departe. Repet, imi era foarte frica. Atmosfera era deosebit de tensionata pentru ca parea un purgatoriu in care toti cei prezenti, cei morti si rudele lor in viata, pareau a avea un rol bine determinat si se supuneau acelorasi rigori. Moartea era a tuturor, nu numai a mortilor. Din holul mare de la intrare vedeam ca exista doua astfel de sali, dar numai pe una am explorat-o. In stanga si in dreapta holului de la intrare se aflau trepte care duceau probabil la un etaj unde se aflau birouri. Nu am urcat, nu aveam curaj. Imi era frica sa nu descopar ceva ce mi-ar face rau si mie. Imi era frica sa cercetez.
Nu am zabovit prea mult si a aparut familia unuia dintre morti. Parea a fi vorba de o persoana destul de tanara, un barbat cred, nu sunt sigur. Familia numara 3-4 membri dar numai doi au mers pana la sala cu cadavre. Ceilalti au ramas undeva in hol. Am urmarit ce se intampla cu frica si interes, curiozitate bolnava. S-a facut o slujba. Auzeam preotul si simteam cuvintele acestuia cum curg impreuna cu fumul de tamaie. Nu stiu unde ... Apoi s-a mers la cadavru. M-am oprit la usa. Priveam socat, cu o durere teribila in suflet. Rudele il plangeau incet. Erau ravasite. In sala se aflau si altii, ceva mai departe, care isi plangeau mortii si indeplineau ritualurile. Un amanunt interesant este faptul ca sala era deosebit de luminoasa, parand a avea ferestre pe toate cele trei laturi. Acest lucru ma facea sa cred ca moartea are si partile ei frumoase, ca ar putea fi un inceput, ori o eliberare. Usile erau vopsite in alb si erau inalte, din lemn masiv, cu feronerie veche aurie, era greu de apasat pe clante pentru a le deschide. Si ...era frig, foarte frig, din ce in ce mai frig.
Am iesit ravasit tarandu-ma in genunchi. Nu puteam merge normal, ceva ma forta sa ating pamantul cu fruntea. Mergeam cand prin iarba, cand pe trepte, pe pietre de caldaram fugind de acel loc. Nu aveam curajul de a ma uita inapoi. Trageam cu degetele de smocuri de iarba, de pietre iesite din pamantul ud parca dupa o ploaie sperand ca astfel pot fugi mai repede si ca pot uita ceea ce am vazut. O mana nevazuta ma tragea uneori inapoi aducandu-mi aminte ca orice speranta este inutila. Moartea este si a noastra, a celor care inca mai putem cuvanta.

... si inca un vis

Ce rau este sa te ratacesti intr-un vis, mai rau decat daca ti s-ar intampla in viata reala ! Asa am patit noaptea trecuta spre dimineata. Despartit de tot ceea ce imi aducea stabilitate si echilibru alergam nauc prin ploaie. Era semiintuneric si ploua marunt ca intr-o toamna reala. Atmosfera era foarte incordata din cauza multor oameni grupati in doua tabere. Cazusem la mijloc si eram nevoit sa ma ascund nefiind de partea nimanui. Curand am ajuns sa fiu vanat pentru nesupunere si neimplicare in acea framantare. Tocmai cand nu credeam ca voi mai avea o sansa mi s-a intamplat ceva nesperat. O femeie al carui chip nu-l vedeam mi-a intins o mana. O tineam strans incercand ca prin acea atingere sa aflu totul despre ea, dar mai ales despre destinul meu. Nu o puteam privi, nu stiu de ce. Nu-i vedeam chipul. Ii percepeam doar existenta superba, devenita brusc extrem de importanta pentru insasi supravietuirea mea. A ales sa riste alaturi de mine pentru a-mi arata calea de a fugi din acel vis teribil. Exista riscul ca fiind recunoscut si prins, sa devin captiv vesnic in acel vis. M-a condus, mai mult alergand, pe strazi cand largi, cand inguste si pline de noroi, cu pietre de caldaram vechi peste care treceam cu oarecare dificultate. Intunericul imi era de ajutor nefiind recunoscut ca victima, dar imi si taia orice posibilitate de orientare. Aveam insa acea mana, mana ei. Nu stiu cum sa terminat acel scenariu pentru ca ceva m-a aruncat brusc in starea de veghe. M-am trezit cu gandul la acea femeie. Ii percepeam inca atingerea si ... parca m-as intoarce in vis sa vad unde este si daca nu as putea sa o aduc cu mine. Retin doar aspectul mainii cu degetele lungi si unghiile fine. Atat.

Ursul Mişu (II) sau ce s-a întamplat în noaptea următoare

Ne-am mai privit o data si ne-am luat ramas bun. Fiecare a plecat cu ideile celuilalt si cuvinte nerostite pe buze, multe cuvinte. Nu era loc si timp pentru toate. Continuam acum sa merg incet spre casa, cu plasa in mana, in care adunasem la repezeala resturile ursului de pe taraba. Venea ploaia si nu aveam chef sa ma ude, desi in alte circumstante as fi zabovit cu placere sa admir locurile, sa simt primii stropi cazandu-mi pe umeri si pe frunte, sa-mi intre in ochi sa-mi curga apoi pe obraji, pe buze, pe barbie. Apoi vantul starnit de nicaieri parca, sa ma impinga catre ziduri zorindu-ma nervos din calea lui. Sa-mi fie teama, dar sa gust emotia.

Nu, acum nu aveam de gand sa o fac, vroiam doar sa ajung acasa si sa ma odihnesc. Sa dorm mult si sa incerc sa uit. Nu voi manca nimic, nu voi vorbi cu nimeni la telefon. Il inchid, arunc pe undeva si telecomanda de la TV ca sa nu-mi vina idea de a-l deschide peste noapte daca nu voi reusi sa adorm.

O sa las deschisa usa la balcon, sa intre aer, desi e cam frig peste noapte, e toamna. Ma voi acoperi cu pledul si voi visa pe canapeaua mea de 60 cm. La veioza aprinsa, asa ...

Am sa incerc sa-l recompun pe Misu al meu, cum o fac mai mereu cu gandurile destramate peste zi.

Intotdeauna uit care este cheia de pe inel care deschide usa de la intrarea in bloc. Ma enervez cautand-o. Ce porcarie si este si intuneric. Prima este cheia de la masina, prea diferita ca sa o incurc, a doua este de la usa de apartament, una lunga si ciudata si ea imposibil de confundat. Apoi ar trebui sa fie cheia de aici de jos. Si nu este ! A patra ar fi cea de la vechiul apartament. A cincea de la curte adica de la poarta si ultimile doua de la vechiul apartament si ele, una de la intrarea in bloc, cealalta tot de la usa dar de sus. Si totusi ordinea nu mai este aceeiasi. Le iau de la celalalt capat sa le studiez pe intuneric, le pipai si in fine reusesc sa o gasesc in pozitia ei stiuta. Asta e, e mai subtire si alba. Hmmmm ... atunci nu era, acum este. La naiba cu ea !

Ma trantesc pe canapea cu Misu al meu alaturi. Am in nari inca mirosul oribil de pe casa scarilor venit de la ghena de gunoi. Cretinii astia de vis-a-vis lasa mereu usa deschisa cand isi arunca mizeriile. Macar de s-ar arunca si ei o data. O sa se aeriseasca pana la urma, e deschis la balcon, ma consolez. Scot cu grija din punga ursul si il studiez cu durere, cu regret. Ma doare. Imi este rusine de mine. As vrea sa plang dupa el. Imi zambeste, chiar imi zambeste. Oare simte durerea ?

Am gasit facturile in cutie, jos. Ar trebui sa le desfac, sa vad ce am de platit. Stiu, nu am inca bani, n-au intrat pe card. Lasa .... ma uit maine. Le arunc pe birou. Mai am chef de ceva ? Ma ridic cu greu si imi caut locul prin camera. Las aprinsa veioza de birou si telefonul pe vibratii. Ma duc sa ma spal si pe urma, mai vad eu.

Revin ceva mai bine dispus si cu chef de mancare. Caut ceva prin frigider. Am un iaurt la cutie mare, simplu. E bun. Nu mai vreau altceva.

Imi aduc aminte de Misu. Trebuie sa fac ceva. Imi termin iaurtul si incep sa-l cercetez. Adun vatelina destramata si o indes cu grija in cap si pe unde mai lipseste. Incet ursul meu incepe sa semene a ceea ce a fost o data. Imi trebuie un ac si o ata, la culoare ca sa nu se vada urat. Stiam ca am pe undeva printre maruntisurile din biblioteca o cutie cu ate si ace. O caut si o gasesc pana la urma. Pregatesc acul si incep sa cos cu grija. Capul e gata. E chiar frumos. S-a facut 12.00. Mi-e somn. O sa termin maine seara dupa ce vin de la munca. Il las pe Misu langa laptop, pe masa si ma intind pe cei 60 cm de canapea. Pe partea stanga cu privirea la ecranul televizorului. Imi las telefonul jos langa pat. Poate suna cineva, poate. Si castile. O sa ascult muzica spre dimineata. Imi place sa ascult muzica de la 4-5 cand nu sunt reclame imbecile si tot felul de stiri. Si mereu ma trezesc devreme. Ce sa fac o noapte intreaga, doar sa dorm ?

-Visez ?

-Da.

-Unde sunt ?

-Conteaza ?

-Ma gandeam, asa ca sa stiu.

-Poate vrei sa stii de ce esti aici, nu unde esti.

-Da.

-Misu, iti spune ceva ?

-He, Misu, e ursul meu, constiinta mea, trecutul meu, visele mele, el e totul.

-Deci va cunoasteti bine.

-Da, ne stim pentru ca traim unul in celalalt.

-De ce l-ai distrus ieri ?

Simt ca imi frig urechile si inima cauta sa-mi iasa din piept. Mi-e frica. Ce sa raspund, sa spun adevarul ?

-Nu l-am distrus.

-Si atunci de ce arata mutilat acum ?

-S-a distrus singur. Sau l-au distrus oamenii.

-Care oameni ? Misu e in tine.

-L-am abandonat.

-Asa. De ce ?

-Un moment de revolta, nu stiu.

-Impotriva ta ?

-Cred ca da.

-L-ai distrus.

-Stiu.

-Si ai incercat sa ascunzi asta.

-Da. Ce e de facut ?

-Poti repara.

-Cum ?

-Reconstituind trecutul, pas cu pas.

-Se poate astfel ?

-Poti incerca.

-Cum sa incep ?

-Adu-ti aminte de o intamplare din copilarie. Cauta sa aduci aici toate detaliile si sa afli de ce a fost posibila acea experienta. Incearca sa explici cum se putea evita. Si astfel Misu al tau va avea sansa sa se recompuna, de data aceasta intr-un mod fericit.

-Bine, incerc.

Prima mea incercare este poate legata de faptul ca eram mereu bolnav. Bunicul meu saracul, alerga noptile cu mine in brate pe la medici. Pe vremea aceea nu existau mijloacele de acum. Cand faceam febra si plangeam ma puneau in patul cel mare din prima camera si ma acopereau cu un cearceaf ud. Imi frecau talpile cu otet aromatic si imi dadeau un piramidon. Eu plangeam intr-una pentru ca ma durea o ureche. Ma agitam, zbieram dar nici nu eram in stare sa le spun ce ma doare. La un moment dat m-au asezat pe masa din bucatarie infasurat intr-o patura. Bunica imi facea tot felul de leacuri iar bunicul isi frangea mainile de ingrijorare. Mi-au pus un ulei cald in urechea care ma durea si m-au lasat sa cotrobai in sertarul mesei de la bucatarie. Acolo mereu se aflau lucruri interzise mie. Erau multe fleacuri pe care eu le consideram adevarate bijuterii: dopuri de pluta, un desfacator de conserve si unul de dopuri de pluta de la sticle. Era si un mecanism complicat de facut mucenici, apoi erau bomboanele de diferite culori pe care bunica le pazea de mine mereu. O cutie cu jeleuri ce avea pe capac pictata o papusa. O cutie cu chibrituri, servetele colorate, cutii mici colorate cu tot felul de maruntisuri folosite pe la bucatarie. Era si un mosor cu ata alba obtinuta prin desirarea sacilor de cartofi. Pe vremea aceea la magazinul Fortuna de pe Calea Victoriei de unde bunicu facea cumparaturi, se gaseau cartofi in saci de sfoara alba impletita. Daca aveai rabdare puteai sa desiri intergul sac obtinand un mosor destul de mare. Bunica folosea acel mosor pentru a lega tot felul de lucruri. Toamna lega borcanele cu muraturi, de exemplu. Eu daca prindeam cate un capat de ata imi gaseam de lucru imediat. Imi placea sa leg usa de un scaun astfel incat atunci cand cineva incerca sa o deschida, sa traga si scaunul dupa ea.

-Opreste-te un moment. Ce vezi acum ?

-O masa ?

-Da. Este o masa. Si pe ea ?

-Cred ca sunt cuburi. Din copilarie. Aveam un joc cu cuburi. Le adoram.

-Asa este. Povesteste si incearca sa potrivesti cuburile asa cum ti-ai fi dorit atunci sa iasa.

-Incerc.

Spre dimineata bunicul a luat hotararea sa ma duca la medic. Durerea si febra au mai cedat dar exista pericolul sa reapara. M-au infofolit ca un cocon si eu eram tare nemultumit. Imi era prea cald si ii bombaneam intr-una. Bunicu ma privea cu drag si imi dadea dreptate, dar tot ca el facea. Am pornit la drum. Am luat tramvalui 12 cred apoi altul si am mers undeva departe. Era o strada pustie, cu platani uriasi pe ambele trotuare. Pe o parte, un zid inalt de caramida rosie cu firide ornamentale dispuse din loc in loc. Ceva mai departe o cladire imbracata tot in caramida rosie. Avea aerul unui castel medieval. Am urcat undeva la un etaj superior, 3 poate 4. Acolo am gasit un hol ingust, intunecat, plin de lume agitata. Am asteptat o vreme si am fost invitati intr-un cabinet in cele din urma. Erau doua sau trei persoane imbracate in halate albe, sinistre. M-am speriat rau insa bunicu ma tinea strans si asta imi mai dadea putina speranta. M-au asezat pe un scaun si au inceput sa ma cerceteze. Ma durea urechea dreapta. O femeie nesuferita ma tinea in brate cu mainile infasurate astfel ca nu puteam face nicio miscare. Picioarele erau si ele prinse bine intre picioarele ei. O alta femeie mi-a introdus un obiect de metal in ureche ca o palnie si apoi a urmat o durere cumplita. Atunci am vazut un ac lung ce parea ca fusese introdus in ureche. Am urlat cat am putut. Nu mai retin ce s-a petrecut in continuare insa imi aduc aminte ca am primit o cescuta alba cu apa in care fusese zdrobit un comprimat. Cred ca era algocalmin, era foarte amar. Pe fundul cestii ramasesera din acea pastila mici bucati pe care mi-au spus sa le iau cu inca putina apa. Plangeam si inghiteam. Am retinut ca a fost apoi asezata alaturi de o alta cescuta pe o masa acoperita cu ceva inflorat, parea o fata de masa. Bunicul se agita pe langa mine si ma linistea spunandu-mi ca e doar o otita care va trece repede.

Cred ca a fost vorba de o punctie pentru a mi se elibera puroiul din spatele timpanului. Am plecat spre casa ceva mai linistit nebanuind ce ma astepta in zilele urmatoare. Pe reteta scria penicilina.

In timp ce imi dezvaluiam amintirile cuburile incepeau sa se miste cautandu-si rostul intr-un mozaic coerent. Am realizat la un moment dat ca in acel joc era Misu, ursul meu, prietenul meu.

-Cum ai fi vrut sa se intample de fapt ?

-Hmm ... as fi vrut sa nu ma doara urechea, sa nu ajung la doctor, sa nu ma infasoare cu atatea haine dimineata. As fi vrut sa am mereu acces la sertarul interzis de la masa din bucatarie. A fi vrut sa am mereu pe mana cutia cu jeleuri si toate minunile din acel sertar. As fi vrut ca bunicul meu sa nu se prapadeasca. Sa fie si acum alaturi de mine.

Misu ma privea acum linistit. Eram poate eu acel copil fericit stand cocotat pe masa din bucatarie si scotocind in sertarul interzis.

-Ai ocazia sa faci mai mult.

-Ce poate fi salvat acum ?

-Aproape orice. Incearca sa-ti amintesti cum a fost cand ai parasit acel loc minunat.

-A fost cumplit.

-Priveste cuburile si povesteste-mi tot.

Eram deja mutat cu parintii mei in noul pe atunci apartament de la etajul 10. De la ferestre puteam privi pana departe spre sud, ne mai existand nici un obstacol. Blocul nostru era ultima cladire de data recenta in zona. Urma pe drapta spre Giurgiu, cimitirul evreiesc si apoi un cartier case modeste – Prelungirea Ferentari. Puteam deslusi cu usurinta cladirile de la Magurele si reactorul nuclear, cladirea facultatii de fizica, padurile din jurul soselei de centura si chiar mai departe pana la comuna 30 decembrie. Seara admiram luminile care impodobeau soseaua pana la Jilava. Pe langa liziera padurii, la orizont, puteai urmari din cand in cand un sir miscator de lumini. Era trenul care facea legatura dintre Gara Progresul si comunele limitrofe Bucurestiului si ajungea pana la Giurgiu. Imi imaginam cum este sa te plimbi noaptea cu trenul. Mi se parea ceva extraordinar. Nu o facusem niciodata pana atunci. Nu banuiam ca peste ani voi merge atat de mult cu trenul noptile incat sa ma satur de aceasta experienta. Privind insa atunci de departe acel sarpe luminos ma infioram.

Asta era partea frumoasa a lucrurilor. In prima zi de scoala am pornit la drum pe o strada cu nume de capra. Nu stiam ca vigonia este o capra, o specie de lama de fapt si cred ca nimeni nu a avut curiozitatea sa afle si chiar ma gandesc cine a avut imaginatia de a da un asa nume unei strazi din Bucuresti. Tarziu, intr-o discutie nu mai stiu cu cine, am aflat ca este vorba de o capra care traieste prin America de Sud, prin zonele desertice inalte.

Eram stresat evident de tot ce vedeam la scoala. Nu eram obisnuit cu atatia copii in jur, deoarece in paradisul meu cu bunicii nu avusesem parte decat de 2-3 copii. Acolo erau sute, erau galagiosi si rai. Aveam in spinare un ghiozdan mare de piele de porc, de culoare maron inchisa. Arata oribil si era incomod. Alti copii parca aveau ghiozdane mai frumoase. Si asta a fost pentru mine un motiv de rusine timp de patru ani, pana am trecut la gimnaziu. In el aveam abecedarul si probabil un caiet sau doua si un penar de lemn care se inchidea cu un fel de zavor metalic subtire. In penar aveam strictul necesarm adica un creion, o guma si un stilou incarcat cu cerneala albastra. Aveam de asemenea o sugativa patrata. La acea vreme pixurile erau un lux, de fapt nici nu stiam ca ar exista asa ceva. Cred ca mai aveam si niste creioane colorate si o linie de lemn.

M-am asezat in ultima banca de pe randul de la perete. Singur si speriat. Priveam oarecum nedumerit la ceilalti care erau mai familiarizati cu atmosfera. A inceput prima lectie in care tovarasa invatatoare cu un nume hilar - Carligeanu, ne-a prezentat Abecedarul. Pe coperta interioara erau pictate albine. Eu aveam o experienta vasta cu ele deoarece copilarisem intr-o gradina imensa plina de insecte si fireste fusesem de nenumarate ori intepat de albine. Tovarasa invatatoare Carligeanu ne-a comparat cu albinutele desenate pe coperta interioara a abecedarului. Asta m-a facut sa-mi pun intrebarea ce naiba cautam eu acolo. Mi-am dat seama din prima zi ca nu voi fi prieten cu scoala niciodata.

-Cum ai fi vrut sa fie ?

-Imi doream in primul rand sa nu ma despart de bunici. Plecarea mea din acea gradina a fost un traumatism pe care niciodata nu l-am reparat. Apoi scoala care a fost un permanent motiv de inhibitie. Bataile pe care le primeam cu o linie triunghiulara de lemn aproape zilnic m-au indepartat de studiu, de dorinta de afirmare, de lucru in echipa. Ceea ce a ramas nealterat a fost simtul observarii, dorinta de a cerceta singur tot ce ma inconjoara, de a experimenta chiar pe mine, lucruri dureroase. Erau inclinatii capatate in primii ani de viata in gradina bunicilor. Acolo unde totul era posibil.

Ursul Misu a reaparut in fata mea recompus. Ma intrebam cine este acea paiata care ii sta alaturi si care pare ca se cearta cu el. Ursul Misu ma pazea de ea ? Poate. Mi s-a tot spus de catre oameni cu clarviziuni ca am noroc, in ciuda destinului meu sinuos. Oare Misu sa fie destinul meu, ocrotitorul ?

-Alt eveniment ?

-Au fost multe, legate direct sau indirect de Misu – idealul meu.

-Povesteste, ametesteca cuburile si lasa-le sa se reaseze dupa vorbele tale.

Eram inca la bunici si a venit vremea sa merg la gradinita. Era o cladire mica si foarte cocheta, exista si azi dar are alta destinatie. Avea una, maxim doua incaperi cu relativ putini copii. In camera in care am ajuns eu se aflau mai multe masute si scaune asezate in careu. Aveam un sort albastru si strampi albi. Mancarea o aveam in ghiozdanul alb pe care intr-o zi am reusit sa-l ratacesc. Cand a venit vremea pauzei de masa, nu l-am recunoscut. Era acolo, ma astepta trist. Aveam un mar si niste paine unsa cu unt si ceva bun alaturi. Imi placea enorm parizerul. Cand bunicu reusea sa prinda la o coada de multe ore o bucata de branza ori de parizer, era sarbatoare. Eu eram cel mai fericit.

Era o atmosfera foarte placuta. Copiii erau blanzi si eu reuseam sa fac ceea ce imi placea cel mai mult. Aveam plastilina si multe creioane colorate. Aveam pensule si culori, deci tot ceea ce era necesar pentru a crea un univers. In fiecare zi eram dus la gradinita de pe Soseaua Viilor iar bunicu isi continua drumul pana la gazaria de la Belu unde se aseza constiincios la coada cu caruciorul cu cele doua butoaie. Coada se termina in aproape o ora astfel incat avea timp sa se intoarca acasa si mai tarziu pe la 12 fara ceva sa ajunga sa ma ia de la gradinita. Mereu faceam cate un ocol fie prin parcul Carol fie pe la domnul Urzica sau pe la domnul Schvartz, croitorul de pantaloni. Alteori traversam soseaua pe la Cutitul de Argint si faceam o vizita in parcul Tineretului de unde adunam iarba pentru iepuri si pentru pasari.

Toamna aduceam multe castane si ghinde din parc. Ma jucam in fel ci chip cu ele si eram fericit.

-Ai fi vrut sa fie altfel ?

-Nu !

Imaginea lui Misu s-a recompus imediat asa cum il stiam de mic copil, un urs fericit intre jucariile lui.

-Mai este mult pana dimineata, povesteste ...

-Caut prin memorie.

Eu nu am covoare in casa. Le urasc. Imi plac uneori sa le privesc in vitrine dar nu le suport acasa. Ar putea fi o cauza a faptului ca dupa atatia ani in armata in cladirile careia nu existau covoare, m-am obinuit sa tropai ca un strut pe podele lustruite cazon. Dar poate fi si altceva. Uite, ce se intampla in copilarie.

S-a luat decizia pe cand incepusem clasa I sa fiu transferat la mama vitrega a tatalui meu. O femeie mutilata la un picior intr-un accident stupid, care se deplasa folosind un baston de lemn lacuit si prevazut cu un manson de cauciuc un varf. Isi rupsese femurul cu ocazia unei inmormantari a unei rude, cand a cazut de pe scara unui autobuz. Se chinuise multa vreme in carje apoi a ramas dependenta de baston. Un baston pe care il folosea la aplicarea corectiilor. Orice lucru care se petrecea in acea casa, bun sau rau trebuia sa aiba drept martor bastonul, cel care cadea pe spatele meu ca sa-mi aduca aminte unde sunt. Invitatia la masa se facea cu bastonul. Programul de invatat de dupa amiaza era insotit de baston. Si tot asa. Invatasem dupa un timp sa ma feresc astfel incat sa nu le primesc prea pe oase ci mai pe carne, sa mai amortizez socul loviturii. Dar tot durea. Unul dintre momentele obligatorii, zi de zi, era pieptanatul ciucurilor covoarelor persane din dormitor si din sufragerie. In sufragerie avea un persan mare si doua mai mici cu ciucuri foarte fini. Se lauda cu ele ca o costasera o avere si ca erau facute manual de nu stiu cine. Erau frumoase ce-i drept dar le uram. Ma supraveghea atent ca niciun fir sa nu fie asezat anapoda. Daca observa urme pe ei ma punea sa-i frec cu malai asezand sub ei o hartie alba. Si frecam usor pana cand se albeau apoi curatam exemplar locul. Urma pieptanatul si adunarea scamelor de pe covor pe care le faceam cocolos si le predam constiincios.

Nu aveam jucarii. Nu aveam voie. Puteam deranja ordinea lucrurilor si nu era permis. Afara nu ieseam pentru ca nu puteam fi supravegheat. Deci de la scoala, la ora 12.20 ajungeam insotit de doamna in baston. Ne opream la centrul de paine de unde luam fireste o paine de 3 lei, o franzela. Daca era necesar se faceau si alte cumparaturi la magazinele de peste drum. Ajungeam in casa si incepea programul. Eram obligat sa mananc totul fara discutii. Sa pieptan ciucurii de la covoare, sa fac temele pentru a doua zi si sa o ajut la activitatile din gospodarie. Avea gandaci in bucatarie si trebuia sa o ajut sa-i prinda. Nu era lucru usor dar am invata repede si aveam randament. Mai tarziu a facut rost de o otrava pe care o punea pe capacele din aluminiu de la sticlele de lapte impreuna cu ceva de mancare, paine sau resturi de carne. Erau asezate pe sub dulapul din bucatarie, sub aragaz si sub chiuveta. Urmaream zilnic acel ritual de verificare a capacelor si cadavrelor de lighioane. Aveam timp pentru mine dar nu aveam jucarii. Asa ca m-am apucat sa improvizez tot felul de jocuri si roluri din lucruri pe care le puteam atinge fara sa fiu pedepsit. De pilda, gasisem prin casa un dop de cauciuc. Mai aveam o guma patrata, mare, pe care o foloseam drept masina. Imi imaginam ca merg cu o masina urmand liniile de pe covor. Am avut si alte obiecte dar pe masura ce imi erau descoperite erau fireste si confiscate sub diferite pretexte. Guma de pilda a fost acuzata ca toceste prin frecare covorul. Confiscarea ei a fost insotita de cateva bastoane pe spate. Puteam sta unaori pe balcon si sa privesc. Era un privilegiu. Aveam si alte sarcini pe care le indeplineam cu placere chiar. De pilda sa ajut la intinderea rufelor la uscatorie. La o saptamana sau doua, venea o femeie foarte simpla, batrana si uscata ca o mumie, care ne calca rufele. O chema Leana, mamaia Leana. Avea multi ani, era adusa de spate, rupta de munca grea, cu o privire blanda si o voce placuta, linistitoare. Ma asezam alaturi si o priveam cum calca. Avea o tehnica impresionanta. Nu mai vazusem asa ceva. Calca totul, cearceafurile, fetele de perna, maieurile, camasile. Calcatul se facea in etape, lasand tesatura sa se raceasca pe anumite portiuni si era reluat apoi pentru impaturire. Camasile erau calcate intr-un mod extraordinar, iar spre sfarsit, dupa impaturire era potrivita o furculita pe piept spre nasturele de la gat, cu furca asezata in asa fel ca gulerul sa fie fortat sa stea ridicat. Dupa ce camasa era suficient de rece se indeparta furculita si se asezau in teancuri care apoi erau duse la sifonier. Ahh, sifonierul negru lacuit, imens, care trona in dormitor. Avea trei usi masive, iar pe interiorul uneia dintre ele agatase o sfoara cu zeci de martisoare primite de-a lungul timpului. Intre ele o pisica neagra si una alba, din sticla. Imi placeau enorm dar nu ma puteam atinge de ele. Erau obiecte interzise.

-Ce ti-ai fi dorit sa traiesti in locul acestei experiente ?

-Offf ... nu stiu cum ar fi fost mai bine. Stiu doar, lucru aflat mult mai tarziu, ca uneori bunicul venea dupa mine si privea minute in sir la cladirea in care ma aflam cu speranta ca ma va putea vedea. Niciodata nu a reusit. Pe patul de moarte mi-a povestit asta, era topit dupa mine, dar nu indraznea sa ceara voie sa ma vada.

-Mai ai amintiri ?

-Am multe, triste dar frumoase.

-Te ascult.

Trebuia sa fac peniciline. Facusem iar o viroza. Eram la bunici, in universul meu minunat. Era primavara dar pomii deja aveau multe frunze. In spatele curtii trona alaturi de gutui un visin imens. Sub el se afla cotetul gainilor si cel al iepurilor. Langa pom se aflau cate lemne sprjinite care imi dadeau posibilitatea de a ma cocota pe cotetul gainilor si de acolo in visin. Ma urcam pana in vraf de unde admiram vrabiile care isi facusera cuiburi in streasina casei vecine. Deseori ma intalneam in pom cu pui mai putin experimentati pe care uneori ii pacaleam si ii prindeam.

Trebuia sa fac zilnic injectiile cu penicilina. O doamna asistent pe care o chema Anisoara venea sa ma chinuie. Prezenta ei la poarta, chiar si atunci cand nu venea expres pentru mine, ma punea in stare de alerta si fugeam in varful visinului. Asa s-a intamplat si cand a trebuit sa ma intepe pe mine a nu stiu cat-a oara. S-a dus o negociere lunga si dificila pentru a ma da jos din pom de fiecare data.

Trezit de-a binelea mi-am pus castile pe urechi in asteptarea diminetii. Am promis ca nicio dimineata nu ma va prinde dormind.

-Cum trebuia sa fie ?

-Privind acum lucrurile as zice ca era mai bine sa fiu intepat cu penicilina decat sa ajung pe mana altora care ma bateau cu bastonul pe spinare sau cu linia triunghiulara la palme.

Dialogul nostru a continuat cred mult timp. Spre ora 4, ora la care creierul meu cerea muzica de dimineata am parasit visul. Ma aflam inca sub impresia celor traite in vis si am deschis ochii cu teama parca, sa nu parasesc atat de repede acea lume minunata. In fata ochilor s-a petrecut o ultima recompunere a lui Misu.